Versurile Ioanei Ieronim (născută în 1947, în Ţara Bârsei), cuprinse în volumul Triumful Paparudei, se situează la confiniile lirismului cu antilirismul obiectivităţii, al evadării în real, pre-vestind astfel valul corosiv al optzeciştilor. Două sînt planurile acestei producţii autobiografice, care ne reamintesc, pe lîngă celebra Antologie Spoon River a lui Edgar Lee Master, creaţiile autohtone ale lui Ion Pillat, Dominic Stanca şi în mod special, textele tinerilor poeţi germani din România, care au scos, în decursul "epocii de aur", inconformista culegere Vînt de la potrivit pînă la tare: unul este planul copilăriei, a cărei magie se manifestă ca un contrast al istoriei postbelice ("Copilul trăia eternitatea însăşi - pe cînd istoria începuse marea derivă" - Eclipsa inelară), altul cel al însăşi istoriei crude, care a distrus, în anii '50, o societate tradiţională, a batjocorit valorile umanului în numele unui pretins ideal umanist. Mediul descris de autoare cu o fervoare aparent rece care-i îngăduie lucrătura în amănunt, o acurateţe nu doar psihologică, ci şi "sociologică", este al unei zone plurietnice a Transilvaniei, a cărei notă specifică o dau saşii. Comunismul a lovit-o cu o particulară violenţă, date fiind trăsăturile central-europene pe care le ilustra, inacceptabile pentru barbaria "antiburgheză" a uzurpatorilor. Paparuda constituie simbolul derizoriu-terifiant al lumii "noi", totalitare, al unei lumi în care se întîlneau superstiţia ridicată la scara politicului cu caricatura existenţei deturnate, transformate într-o fantoşă de cîrpă, ameninţarea plutind zi şi noapte asupra tuturor cu resemnarea precum o secreţie perfidă a Răului ce depăşea, vădit, marginile tolerabilului. Cu atît mai înfricoşător era acest Rău civil cu cît se reflecta în ochii uimiţi, dilataţi de inocenţă, ai unui prunc. Aşa cum remarcă autorul prefeţei, Gheorghe Crăciun, "poeta evi