Compunere: strada mea
E o stradă bună de plimbat cîini, de aceea trebuie să fii atent unde calci. E o stradă bună de întins rufe şi stăpînii de cîini ştiu multe despre lenjeria locatarilor. E o stradă mai puţin circulată şi copiii din cartier vin să se joace aici. Nu şotron, coarda şi faţa, ca pe vremea mea, ci hîrjoneli belicoase, la care se înjură mult şi murdar. Aşa îi imită fetiţele şi băieţii pe oamenii mari. Cînd se plictisesc de alergătură şi porcării virile, se aşează pe bordură şi cîntă bătînd din palme "Dă-i nainte cu tupeu/ şi-ai să vezi că nu e greu". Sloganul lor favorit.
În colţul dinspre Piaţa Rosetti, la parterul hotelului, locul cîrciumii populare a fost luat de Casa ţărănească Elite. Prin vitrinele împodobite cu artizanat şi imortele se văd mese goale. Mai populat e zidul de alături, unde întîlnesc adesea cîte un tip urinînd, şi ziua în amiaza mare. Nu ştiu de ce tocmai acolo, poate vin după miros. Odată l-am admonestat pe unul şi mi-a răspuns calm, încheindu-se la pantaloni: "Ce să fac, cucoană, nu mai puteam să mă ţin". Era bine îmbrăcat şi îşi pusese geanta diplomat mai la o parte, să n-o stropească.
E o stradă cu pomi, ciripeli şi două sedii de partide în opoziţie. Cîndva era mare zarvă şi du-te-vino în curţile lor. Acum domneşte o linişte suspectă. Noaptea beţivul Gheorghiţă străbate cu paşi solemni trotuarele dintr-o parte în alta şi strigă cu voce medievală. "Să se facă li-ni-şte, Ceauşescu se o-dih-ne-şte". Personajul şade în partea veche a Moşilor, în ţigănie, dar are o slăbiciune pentru strada noastră şi pentru senatorul PRM de la numărul 12. Aşa cum are şi pentru statuia lui C.A. Rosetti, pe care se caţără cu sticla de Scandic pentru a-i ţine companie paşoptistului de bronz. Cînd plouă sau ninge, Gheorghiţă îi pune lui Rosetti cîte o căciuliţă cu moţ şi o pătură pe spate. Oamenii din staţia lui 311 s-au obişnuit
