A apărut pe piaţă primul film românesc al lui 2002 - Noro, de Radu Gabrea - şi primul film românesc, după nici nu mai ştim cîtă vreme, care a fost lansat "normal", adică cu premieră şi caiet de presă. Pentru că, între timp, au mai apărut nişte "filme româneşti", dar de un nivel atît de descumpănitor de scăzut, încît înşişi autorii lor n-au mai vrut nici conferinţe de presă, nici cronici, nici publicitate, n-au mai vrut nimic decît tăcere; au avut-o din plin. În ceea ce mă priveşte, deşi ştiu că e absurd, fiind vorba de o artă a spectacolului - cred că nu trebuie "să te bagi cu forţa" într-o sală de proiecţie; cred că trebuie respectat dreptul unui cineast de a fi "lăsat în pace" în durerea lui, în eşecul lui... Se ştie, dacă un manuscris ratat poate fi rupt sau aruncat în foc fără nici o pagubă, pentru că el nu-i aparţine decît autorului, un film, oricît de prost, trebuie neapărat aruncat pe piaţă, ca să recupereze o cît de mică parte din cheltuielile, prin definiţie, mari. Problema este că în România, din diverse cauze (un sistem de difuzare viciat, un parc de săli catas-trofal, o piaţă televizistică săracă) nici un film autohton, indiferent dacă e bun sau prost, populist sau elitist, scump sau ieftin, nu are nici o şansă, din start, să-şi acopere, din încasări, cheltuielile de producţie. În aceste condiţii, atîta vreme cît se dovedeşte incapabil să intre într-un circuit real de distribuţie internaţională, ca un produs viabil şi competitiv, filmul românesc e sortit să joace, mereu, acelaşi joc: de-a subvenţia şi de-a falimentul. În ceea ce se înţelege prin cultura performantă a unei economii de piaţă veritabile (ceea ce, evident, deocamdată nu e cazul nostru) filmul românesc e un produs născut cu handicap. Nici noul Noro nu face excepţie.

Am văzut filmul la Scala, într-o după-amiază de sîmbătă, într-o sală goală. Departe de mine imaginea maselor care ar