Dacă pe I.L. Caragiale l-a lansat - în termenii de astăzi - , ba l-a şi plimbat prin străinătăţi, la vârsta celei mai fructuoase percepţii, Titu Maiorescu, ce avea să devină şi primul ministru al ţării, iar cam tot pe atunci bărbatul politic cu cel mai agresiv orgoliu, în bună parte justificat, din România, P.P. Carp, îi mărturisea tânărului ce tocmai citise din Scrisoarea pierdută că dacă până atunci se crezuse cel mai inteligent om din patrie, acum vedea că se înşelase, Caragiale fiind acela, şi tot astfel, dacă cel mai european om politic al vechiului Regat, Tache Ionescu, se declara încântat să-l aibă lângă dânsul, în campanie electorală pe dramaturg, nu înseamnă că acesta a avut şi a ratat vreo şansă în aria, aparent aşa de primitoare, a politicii. Era momentul moşierilor, primilor posesori de diplome universitare din străinătate, al avocaţilor - calitate care i-a uşurat succesul pe această scenă lui Barbu Delavrancea. Proletariatului intelectual nu i se putea acorda nici un rol în fericita Românie a votului cenzitar.

În perioada interbelică, excluzându-l pe Nicolae Iorga, autor de drame istorice, de numeroase poezii, dintre care doar ultima de excepţională tensiune, mentor al unui curent literar şi critic acerb al modernismului, şi sărind peste Gheorghe Tătărescu, autor al unei singure drame istorice, poetul Octavian Goga a ocupat fotoliul de prim ministru timp de o lună şi zece zile - în virtutea şefiei unui partid pe care, de altfel, nu-l conducea singur!

Nu mai puţin, clasa politică interbelică era în bună parte cultivată, fruntaşi ai ei au scris memorii de autentică valoare estetică - vezi C. Stere, I.G. Duca, Constantin Argetoianu. Că, altcum, politicienii nu împărţeau cu scriitorii puterea se datora împrejurării că nici unora, nici altora, cu excepţia lui Camil Petrescu - nu le trecea prin cap. Lipsită de legimitate, considerând, după