I. O absenţă inexplicabilă
Peste şaptezeci de lucrări subsumate categoriei mari a graficii, în speţă desene, acuarele, guaşe, colaje, monotipuri, decalcomanii, dar şi imagini realizate în parafină şi în ceară de albine, au fost aduse la Muzeul Naţional de Artă din colecţiile Muzeului de Artă Modernă din Saint-Etienne, constituind, după aproape şapte decenii de absenţă inexplicabilă, prima expoziţie Victor Brauner în România. Un timp atît de îndelungat de exil tacit din spaţiul nostru cultural, în condiţiile în care s-a manifestat, totuşi, o dorinţă imperativă, uneori de-a dreptul furibundă, de a ne recupera, fie şi tardiv, marile valori culturale împrăştiate prin lume (a se vedea, în acest sens, recuperarea sistematică a lui Eliade, Ionescu, Cioran, ca să nu mai vorbim despre relaţia delirantă şi misticoidă cu Brâncuşi), este, pînă la un punct, ilogic, iar de aici încolo, de-a dreptul suspect. Dacă avngarda literară românească s-a bucurat de un interes constant şi toţi autorii importanţi, începînd cu Tristan Tzara şi terminînd cu Gherasim Luca, Dimitrie Trost şi Paul Păun, au apărut măcar în exegeze şi în antologii, dacă Marcel Iancu a beneficiat şi el de o mare expoziţie monografică, Victor Brauner a fost, în toată această perioadă, mai degrabă o prezenţă abstractă sau, în cel mai bun caz, una reductibilă doar la cele cîteva pînze arhicunoscute de la Muzeul Naţional de Artă, decît o prezenţă nemijlocită şi vie, aşa cum ar fi avut toate condiţiile să fie. Această absenţă îndelungată din orizontul nostru real este nu numai una inacceptabilă, ci şi una paradoxală în mod evident şi chiar oarecum misterioasă. De departe cel mai important şi mai autentic pictor de origine română care s-a impus şi s-a consacrat în mişcarea suprarealismului european, bucurîndu-se de o notorietate similară cu aceea a lui Brâncuşi, Victor Brauner nu a oferit nici un motiv r