Nu iarna, nu duşmanii externi ai ţării, nu opoziţia politică vor dărâma actuala putere, ci propria slăbiciune şi lanţul interminabil de minciuni agresive. Ajuns în fruntea ţării cu un mandat "de stânga", P.S.D.-ul a fost obligat de realitate să ia câteva măsuri de dreapta. Evident, mascându-le şi pe acestea ca fiind mişcări de stânga. Consecinţa? Mii de oameni ajung şomeri fără ca mult-trâmbiţata "protecţie socială" să fie altceva decât lama de şiş îndesată între omoplaţii românului cocârjat de grijile zilei de azi - pentru că "mâine" nu e pentru el decât un punct negru dintr-o zare ceţoasă.
Ceasul scadenţei, de-atâtea ori amânat, a sosit şi el şi cam seamănă a gong funerar. Guvernul a intrat în criză de timp pentru că în 2001 n-a făcut decât să-şi zâmbească în oglinzi, încântat că opoziţia a dispărut ca potârnichile la sosirea vânătorului. Ce n-au înţeles şefii actuali ai ţării, cum n-au înţeles nici foştii stăpâni, e că veritabila opoziţie o constituie poporul, nu mercenarii care-şi schimbă tricourile în funcţie de primele de joc oferite. Oricât vor pactiza unii cu alţii, oricâte înţelegeri de culise vor face, duşmanul ireductibil - populaţia înfometată şi derutată - nu aşteaptă decât prilejul de-a le face.
2001, ca şi începutul lui 2002, a fost anul unui politician numit Cosmin Guşă. A unui nou tip de politician de stânga: cu cât comite mai puţine greşeli de vorbire, cu atât cinismul său e mai mare. Generaţia lui Dan Marţian - adică a lui Iliescu însuşi - păstra ceva din bonomia activistului care, după ce se îmbuiba corespunzător, nu se supăra dacă la masa ospăţului se oploşeau bucătăresele, şoferii sau oamenii de serviciu. Generaţia lui Guşă n-are astfel de scrupule: e o generaţie fără Dumnezeu. Cu ochii doar pe busola guvernării, e în stare să calce peste oricâte cadavre pentru a rămâne conectaţi la ţâţa generoasă a puterii.
Nu ştiu în
