Îmi aduc aminte, din vremea liceului, cele învăţate despre aparatul digestiv. Era o poveste lungă şi complicată: mai întîi ingerarea alimentelor, masticaţia şi deglutiţia, iar abia pe urmă digestia propriu-zisă. În cursul masticaţiei interveneau, cu roluri specifice, fermenţii salivari: dextrina, ptialina şi lipaza. Apoi bolul alimentar trecea prin faringe, aluneca pe esofag şi ajungea, prin cardia, în stomac, unde era supus unei triturări îndelungate şi energice. Rezultatul trecea, prin pylor, în duoden (lung de aproximativ 12 lăţimi de deget, lat duodeni doisprezece), iar apoi în intestinul subţire. Acolo, cu concursul secreţiilor biliare şi pancreatice, se transforma în him (gr. chumos - substanţă fluidă; etimologic, tot de aici vin umorile şi, prin transfer semantic, umorul), fiind apoi absorbit de pereţii intestinali. Părţile neasimilate îşi continuau drumul în intestinul gros, de unde... nu mai insist.
Mi-au revenit în memorie cele de mai sus citind o declaraţie recentă a regizorului Alexander Hausvater (în Flacăra, nr. 1-2, 2002). "Plecînd de copil de aici şdin Româniaţ, nu am reuşit să diger filosofia lui Caragiale, umorul lui, aşa că pentru mine (s. m.) nu este un autor aşa de important ca să-i dedici un an întreg." Nici "pentru mine" (clişeele sînt contagioase!) A.H. nu este un regizor aşa de important ca să-i dedic un articol întreg. Textul de mai jos reprezintă doar un sfert de articol; celelalte trei - la timpul potrivit. Plecat din România pe vremea cînd citea Capra cu trei iezi, A.H. a revenit în ţară, după cîte ştim, la maturitate. Ar fi fost deci cazul să încerce şi alimente mai grele, de soiul acelora care, în pruncie, i-ar fi dat dureri de burtă? Să vadă, bunăoară, cum l-ar digera acum pe Caragiale? Osteneala nu se justifică: "El este unul dintre mulţi alţii. Putem dezbate dacă într-adevăr este autorul naţional sau nu. [...] trebuie fă