- Ne-a ajuns blestemul lui Marx - îmi spune, zîmbind, prietenul meu la telefon: ne-a lovit şi pe noi alienarea! De vreo doi ani ne promitem - şi ne dorim - să ne vedem, dar nici unul, nici celălalt n-avem timp. Ne mai dăm cîte un telefon din timp în timp, numai cînd avem o problemă de rezolvat şi cu această ocazie ne promitem din nou "să mai stăm şi noi la o vorbă". După care iar trece anul. Şi uite aşa, îmi petrec viaţa cu cine n-am încotro şi nu mai ştiu nimic despre cei cu care mi-ar plăcea să-mi petrec viaţa. Bine barem că mai ajung şi pe acasă din cînd în cînd... Asemenea vorbe de clacă intelectuală îmi trec adesea prin cap, de cîte ori se mai întîmplă să văd un prieten sau un brad şi să mă gîndesc ce bine m-aş simţi la umbra lor. Îmi trec şi se duc, căci nici eu n-am timp de prostii. Şi totuşi, e ceva netrivial în povestea asta recurentă! Am mai spus-o în diferite feluri, una dintre cele mai mari probleme ale acestui timp de tranziţie este, poate, tranziţia timpului, noul său "mod de întrebuinţare", care continuă să ne scape. Ar trebui să fie un timp lung, aşezat cel puţin pe "termen mediu", dar rămîne unul de-azi-pe-mîine: om trăi şi om vedea. Sau, pentru cei care cred că au intrat în joc, un timp care devine o succesiune de puncte într-o agendă, care sînt bifate unul după altul pentru a face loc celor următoare. Ori, ca să-l parafrazez pe clasic, nu de agendă-mi este frică, ci de eternitatea ei! Şi ar trebui să fie şi un timp lat, ca să spun aşa, o inter-temporalitate, articulînd în mod inteligent timpul meu

cu timpul tău într-un soi de timp al nostru. Aceasta presupune o anumită mobilitate temporală, posibilitatea mentală de a trece dintr-o temporalitate în alta, din timpul muncii în cele diverse ale non-muncii şi invers. Or, fiecare e mai mult sau mai puţin pierdut în timpul său, pe care, eventual, încearcă să-l impună şi celorlalţi, prizonier