Prietenul de-o viaţă mă sfătuieşte să nu văd meritul doar prin "grilă morală" (îi place lui această formulă prin care vrea să mă menajeze, dar eu înţeleg că-i vorba de riscul de-a cădea în dogmatism etic), iar cei doi amici, unul rousseauist, altul hobbesian, îmi sugerează, unul blînd, altul categoric, să nu uit cumva că "toate meritele (cîte sînt şi cum sînt) sînt înrădăcinate în natură". Deloc surprinzător, se înţelege, unul deplînge sincer degradarea calităţilor şi a meritelor sădite în noi de "înţeleapta şi inconştienta natură", iar celălalt susţine vehement că meritele ţin de putere, de influenţă, de competiţie şi conflict, chiar şi atunci cînd s-a trecut de "starea de natură". Oricum, nu pot să nu le mulţumesc pentru consiliere, iar, în continuare, nu fac altceva decît să încerc să desenez un tablou de primă percepţie fenomenului numit simplu, merit. Ca întotdeauna ne interesează ce este primar în ceea ce numim condiţie umană şi ce este elementar într-un concept, cum este, în acest anume caz, cel de merit. Se află sigur în adevăr prietenul statornic atunci cînd afirmă că analiza meritului nu-i în chip exclusiv doar de competenţa eticianului. În acest sens, judecata etică apare de-abia după ce vedem, după ce ne străduim să privim, meritul în componenta sa psihică (ce merit eu?) şi-n dimensiunea "întîlnirii" cu ceilalţi (ce merită ei?, ce li se cuvine lor?). În fapt, o simplă enumerare a interogaţiilor de primă instanţă ne dă măsura faptului că teoria meritului este încărcată de cea mai adîncă psihologie şi de cea mai "grea" sociologie. Iată o asemenea cascadă de întrebări: Ce sînt eu cu adevărat şi ce merit prin urmare? Ce merit eu şi ce nu merită ei? De ce condiţii personale depinde meritul şi cine sînt cei care-l impun? Cine împarte meritele într-o lume în care goana după statut a fost şi este încă frenetică? Dar într-o societate ce-şi propune explicit