B unul dosar de promovare din anii '50 părea alcătuit conform unei îngrijorătoare lipse de criterii. Ele existau totuşi. Cineva selectat pentru o funcţie de încredere trebuia să provină dintr-o familie săracă, să fi făcut şcoală puţină, să nu aibă casă, legături cu exploatatorii, rude în străinătate etc. Omul reprezenta, de fapt, o colecţie de minusuri. Ceea ce urma să primească din partea sistemului, să i se "dea" ca o recompensă, înainte de a participa la vreo competiţie, îi garanta însă un merit de perspectivă: acela de a fi manevrabil, mereu nesigur de locul în care a fost plasat. Unele C.V.-uri de azi repetă regula bunului dosar de odinioară, iar constatarea blazată şi adeseori auzită, că nu s-a schimbat nimic, urmează aproape inevitabil: valoarea nu este recunoscută cum se cuvine, meritul nu se bucură de stimă, totul merge pe "pile", şi combinaţii suspecte etc. În noua societate nici meritul nu şi-a fixat încă normele de recunoaştere şi confirmare, nici relaţiile n-au scăpat de conotaţia mai curînd negativă. De aceea şi propunerile de redresare ale societăţii pendulează grăbit între utopii roze - să primim totul din afară, să vină mulţimi de investitori străini, ei să organizeze lucrurile "ceas", ori utopii negre - să reînvie Ţepeş, Mareşalul sau Cîrmaciul, îndreptînd situaţia cu ţeapa, glonţul şi comanda unică, soluţii de neconceput într-o lume democratică, aşa cum vrem să devină lumea românească. Pînă una alta, noi funcţionăm în ritm sincopat. În registrul grav, în fiecare an în decembrie, celebrăm revoluţiafără a pune la lucru toate

cuceririle ei, preferînd să mai dăm cîteva mii de noi certificate de revoluţionar - 18.000, ultima oară - operaţie oricum mai comodă, decît efortul de a valorifica şansele schimbării de lume din '89. În registrul relaxat, ne răsfăţăm cu "Vacanţa mare", al cărei principal merit e acela că nu ne cere să evoluăm civilizat,