Sărăcia unei ţări este rezultatul unei guvernări proaste. Oricîte nuanţe s-ar căuta, oricîte explicaţii legate de conjunctura economică internaţională s-ar oferi, oricît s-ar învinovăţi ciclurile economice sau lipsa spiritului de iniţiativă şi amorţeala, lenea sau lipsa de educaţie a celor căzuţi în sărăcie, nimic nu poate umbri adevărul acestei afirmaţii simple. Sărăcia este tot atît de legată de guvernare, de economia politică, cum sînt legaţi banii de bănci sau computerul de programele Microsoft. Iar în această relaţie cauzală, guvernare proastă - sărăcie, România vrea să fie modelul perfect. Cifrele vorbesc explicit despre această relaţie dureroasă. Dacă se acceptă că o persoană săracă cîştigă sau obţine (distincţia nu este neapărat ştiinţifică, dar are rolul ei) sub 40 de dolari pe lună, din 1996 pînă spre începutul anilor 2000, numărul săracilor români a oscilat mai ceva decât cota de simpatie pentru fostul preşedinte Constantinescu. Creşterea mai mult sau mai puţin sănătoasă a economiei româneşti din 1996 "a scos" în acel an 1,2 milioane de oameni din sărăcie. Declinul, absolut sănătos (şi necesar, într-o anumită măsură) din anul care a urmat, cu 6,6% din PIB, a băgat alţi 2,5 milioane de oameni în sărăcie pe lângă cei peste 4 milioane deja existenţi. În 1998, în al doilea an de cădere economică, (cu 7,3% din PIB de data aceasta) alţi 650 000 de oameni au îngroşat numărul celor săraci şi situaţia a continuat în acelaşi ritm şi în 1999*. An electoral şi, întîmplător sau nu, de uşoară creştere economică, în 2000, numărul săracilor "s-a stabilizat" pe undeva în apropierea cifrei care repreezenta 40% din populaţie. Adică vreo opt milioane, dacă nu nouă milioane de cetăţeni cu drepturi depline! După 2000, datele sînt încă aşteptate cu mare interes. Toată discuţia despre guvernarea anului trecut pleacă de la aceste date. Guvernul a anunţat o creştere economi