Printre iluziile sub vălul cărora ne-am inflamat în '89 se numără şi meritul, atît de nedemn sfidat în ancien régime. Cei care îşi mai amintesc revendicările diverselor formaţiuni ad-hoc ce se perindau pe micul ecran mişcător în acele momente incerte vor recupera, din ceaţa protectoare care s-a aşternut între timp, un incredibil melanj de strigăte patetice: să se dea drumul la avorturi, să avem căldură în casă, să se bage carne, să fie alegeri libere, să nu mai stăm la coadă la benzină... Un clip publicitar care călăreşte meridianele de vreo doi-trei ani încoace ne arată, pe rînd, celebrităţi ale marelui ecran consternîndu-se în faţa produselor L'Oréal. O luptă între nume di granda străbate printre decupajele subliminale care trimit cu precizie mesajul: "Parce que je le vaux bien", "Perché io valgo", "Pentru că merit"... La rasul lucrurilor, tot o cosmetizare doreau şi frustraţii acelui decembrie, o prefacere a asprului cosmos cotidian în imaginea "îmbunătăţită" a confortului mic. Brusc, s-a întins printre noi strigătul adevăratei revolte, izbucnind din revendicări de amploare, nedomesticit, necuminţit, necuminte. Nu schimbări cosmetice, ci prefaceri din rădăcină. Pe zidurile facultăţii mele am citit ani de-a rîndul "Aici se va învăţa adevărul!" Şi am trăit ăstimp crezînd în meritocraţie. Ca orice -craţie, ca aristocraţia, democraţia sau birocraţia (sic), meritocraţia implică sau, cel puţin, dă de înţeles că ar fi în slujba unei anume puteri care diriguie lucrurile printre oameni. Or, ce ţintă mai nobilă îşi poate stabili o societate liberă decît supremaţia valorii? Nu relaţiile - cu, vai!, ce formidabilă remanenţă şi rezilienţă (oameni sîntem, doar, nu?) -, nu potrivirile de moment, nu aranjamentele de ocazie, ci raportul necesar, adecvarea obiectivă, acordul logic între impas şi rezolvare. Astfel s-ar recomanda, în pricipiu, puterea meritului. Ba însuşi frus