Cînd treci pe culoarele Parlamentului, ale Guvernului, ale sindicatelor sau ale partidului de guvernămînt, după o binemeritată vacanţă, bolţile răsună de zgomotoasele săruturi de bun-venit sau de regăsire. Verii se bat pe spate sau pe burtă, cumnaţii îşi promit o bere, cumetrii pun de-o sindrofie, iar salutul zilei pare a fi "Săru' mîna, naşu'!" Marea familie politică se reîntregeşte, după o vacanţă de bătut Mediterana şi Balearele. Cînd îi vezi, cînd îi auzi înţelegi de ce unii dintre ei zic cu subînţeles că mileniul trei va fi al lor sau nu va fi deloc. Îmbrăţişările bărbăteşti şi pozele de familie care le însoţesc sînt semne că patrimoniul comunist a intrat pe mîini bune. O parte însemnată din greaua moştenire primită de omul de tip nou, postrevoluţionar, de la strămoşii săi, revoluţionarii de profesie, o reprezintă cultul familiei. Nimic nu leagă mai mult decît o picătură de sînge pusă la comun. Politicienii redescoperă acum, dintr-o nouă perspectivă, meritele familiei, iar gradele de rudenie sînt mai importante decît cele universitare. Pe biroul lor stau chipul tatălui, mamei, verilor sau cumnaţilor. Demnitarul îi citează, uneori în discursuri, pe apropiaţii săi de sînge sau mir, avînd de grijă să-şi protejeze familia. De buna lor înţelegere depinde soarta ţării, pentru că România nu e numai a lor, ci a urmaşilor urmaşilor lor. Recenta listă publicată de adversarii politici cuprinzînd peste 500 de demnitari şi diversele lor funcţii, posturi sau afaceri seamănă cu almanahul Gotha al marilor familii nobiliare. Unde întorci ochii, vezi că meritocraţia de familie a învins. Şi acesta este, ni se spune, doar vîrful aisbergului. Pe lîngă eforturile personale de a binemerita de la ţară diverse sinecuri, alocaţii, subvenţii şi medalii, de a acumula salarii peste salarii şi sporuri peste sporuri, demnitarii se întorc tot mai des cu gîndul şi cu fapta la marea lor