În ziua de 16 februarie 2002, la ora cînd ministrul de Externe al Germaniei, aflat în zonă, încerca să adoarmă, epuizat după convorbirile sale cu Yasser Arafat şi Shimon Peres, eu stăteam de vorbă, la Bucureşti, într-un imobil de pe bulevardul Nicolae Titulescu (obsesia miniştrilor de Externe!) cu un prieten, fost cîndva, în tinereţe, portar al naţionalei de fotbal juniori, un constănţean în trecere spre Aeroportul Otopeni de unde urma să decoleze via Roma spre La Valetta; era marinar pe un vas al unei companii italiene de navigaţie cu care "făcea Mediterana" cîteva luni pe an; "a face Mediterana" mi se pare una din cele mai fastuoase expresii prin care vocabularul comerţului internaţional a pus la o nouă muncă herculeanul verb "a face"; dar noi nu am eşuat în eseistică, ci ne-am concentrat asupra meciului Franţa-România din urmă cu trei zile care, în optica lui, nu însemna altceva decît victoria unui imperiu (fie şi fost colonial) în faţa unei ţărişoare care nu mai poseda nici măcar Insula Şerpilor. Discuţia noastră a fost întreruptă doar de un telefon al unui foarte bun prieten din Ramat Gan care, pentru o dată, îmi cerea ajutorul într-o problemă "care sper să nu-ţi ia mult timp": o prietenă a familiei sale, o româncă emigrată de mult în Germania, făcuse un pariu, tot cu un român, în privinţa lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul - cînd s-au născut şi cînd au murit? Atenţie!, nu anii lor de domnie - "asta e simplu!" - ci anii de viaţă; am încercat să fac faţă pe loc, cu mijloacele mele de bord, ale unui bacalaureat nespecialist în materie, Dicţionarul enciclopedic (1986) nu indica anii de naştere a celor doi voievozi, i-am promis că pînă mîine îi voi afla - să mă sune a doua zi că la ei tot e ieftin telefonul... Am chemat-o pe o altă bună prietenă al cărei soţ e "beton" în istorie, i-am explicat voios şi concis situaţia originală în care mă aflam; am rîs împ