N-am primit sarcina de serviciu să scriu despre el - aşa cum ar putea fi tentaţi să mă acuze colegii mei jurnalişti, observatori cu mai mult umor decît mine. Şi totuşi, nu mă pot opri să nu las în urmă, pe hîrtie, cîteva cuvinte despre filmul lui Costa Gavras, sosit la Bucureşti săptămîna aceasta: Amen. Pe scurt, pelicula e o mică istorie a colaboraţionismului creştin în vremea lagărelor de concentrare ale lui Hitler. Un ofiţer SS cu conştiinţă îşi ia asupră misiunea de a-l informa pe Papa de cele ce se petrec în Germania. Omul, a cărui semnătură se găsea pe facturile de livrare ale gazului ucigaş, îşi riscă viaţa într-o călătorie la Roma, unde un pontif plictisit alege repede între devastarea Vaticanului şi viaţa evreilor de pe continent. N-am să vă stric vizionarea, aşa că vă spun doar că filmul mi-a lăsat o replică grea: "Dumnezeul tău o să aibă ceva de furcă cu tine!". Altfel spus, celui de sus îi va veni destul de greu să ţină dreaptă balanţa între faptele bune şi cele rele ale funcţionarilor holocaustului. Ceea ce m-a dus cu gîndul imediat la situaţiune, cum ar spune Caragiale: astăzi, la aproape 60 de ani de la evenimente, România nu şi-a asumat nici victimele şi nici nu şi-a trecut în revistă fostul pluton de execuţie, acum aproape complet vopsit în alb şi cu garoafa anti-comunistă la rever. Evident, avem şi aici scuza unei grele moşteniri: la noi n-a existat după război o de-nazificare veritabilă. Ea ar fi cerut o dezbatere asupra virtuţilor libertăţii, asupra pericolelor la care se supune o societate închisă, cu un discurs dominant autoritar şi cu valori tribale. Or, tocmai asta voiau să evite comuniştii: o discuţie despre direcţia în care te îndreaptă Farul Călăuzitor - fie el Antonescu ori Dej. Sigur, legionarii au fost trimişi în puşcării, dar treaba asta au făcut-o nişte tipi chiar mai răi decît ei. Aproape un bun motiv să nu ne mai indignăm astă