Poate nu vă mai aduceţi aminte, dar, după decembrie 1989, una dintre primele legi promise a fost cea a angajării, salarizării şi promovării pe bază de competenţă. S-a vorbit foarte mult despre asta. Era şi normal: cinci decenii de comunism aruncaseră în aer criteriile de valoare, înlocuindu-le cu meritele politice, curăţenia dosarului şi nepotismul. Desigur, asta nu înseamnă că în funcţiile de decizie şi/sau ceva mai bine plătite nu ajungeau decît incompetenţi. Dar oamenii care, întîmplător, aveau şi valoare şi pile, izbîndeau aproape exclusiv datorită celei de-a doua calităţi. O lege a competenţei nu există nici azi în România, iar urmările acestei absenţe sînt omniprezente şi extrem de grave. Nu mă sfiiesc să mă aventurez afirmînd că, în România, valoarea, de orice fel, este neimportantă în 90% din teritoriul social-economic, avînd oarece relevanţă doar în zona culturii şi în cea a sportului. Flagrant este fenomenul în special în domeniul ocupării forţei de muncă, şi asta, nota bene, indiferent dacă vorbim de societăţi de stat ori private. Cu puţine excepţii (e vorba mai ales de reprezentanţele unor mari firme străine), împotriva oricăror reguli ale economiei capitaliste, patronii români şi aşa-zişii manageri se simt obligaţi să facă angajări, inclusiv în poziţii-cheie, pe baza "recomandărilor" şi nu a competenţei. Recomandările sînt esenţiale şi în Occident. Cu o mică diferenţă însă: acolo este vorba de afirmaţii responsabile, venite din partea foştilor angajatori, referitoare la ce şi cum ştie să facă solicitantul; la noi, contează orice altceva în afară de detaliile profesionale. Recomandările româneşti sună cam aşa: "Îl cunosc, e băiat bun, îmi vine cumva văr de-al doilea, am fost la peşte împreună" - şi asta indiferent dacă la mijloc este un post de supravieţuire, un viitor asociat sau chiar publicarea ori lansarea unei cărţi. Concursurile - obligatorii