Chestiunea americanizării filmului e la fel de presantă la noi ca şi aiurea. Deluviul de pelicule dominate de efecte speciale şi poveşti neverosimile sufocă şi alte cinematografii, care, pe lîngă noi, păreau giganţi de necontestat. Citesc aceleaşi nemulţumiri cu privire la "pierderea vocii naţionale" şi din Franţa, Italia sau Rusia. Relatările despre capodoperele (europene sau nu) care apar la festivaluri nu sînt puţine (unele semnate a.l.ş., pasionatul meu vecin de pagină), dar legea românească a pieţei face abstracţie de ele. Două zile la cinematografe, peste cinci ani la vreo oră imposibilă de televiziune sau la Cinematecă. Punct. Dintr-un ungher, apar din nou Bruce Willis şi starletele nurlii. Experţii susţin că industria filmului pleacă de la o producţie constantă, onestă şi interesantă, care începe în timp să producă şi acea floricică rară - capodopera. Chiar dacă uneori este la fel de intraductibilă ca un text de, să zicem, Caragiale. Experienţa filmelor româneşti la Tele 7 abc arată că mai există un factor esenţial - ataşamentul publicului faţă de nume, figuri sau amintiri. Cu vreo două excepţii (numesc doar "Moara cu noroc"), n-am văzut nici un film autohton corect, demn sau sincer. Actorii noştri, mari sau mici, sînt cei care au atras audienţe enorme, nicidecum scenariştii sau regizorii. Lumea falsă a filmului românesc de dinainte de '89 nu mai reprezintă decît un catalog al temenelelor şi evaziunii. Magistralul "Actorul şi sălbaticii" e doar o pagină ruşinoasă (şi tipică) a propagandei asumate artistic. Fragile şi anemice, aceste însăilări au strîns însă generaţii în penumbra sălii de cinema, au creat modele (nu discut cît de corecte), au provocat discuţii şi au oferit trambuline pentru speranţe. Deci - cînd am făcut filme despre noi le-am ratat, cînd putem fi autentici închidem studiourile. Difuzarea acelor filme face însă şi opera de badijonare -