sau de la "Yeee-ha!" la "Ciocu' mic" Ce tare ne plăcea să ne jucăm "ca-n Texas"! Copii de Bucureşti fiind, cu o lume limitată de două blocuri şi cu sumbrul Tribunal Militar drept "skyline", ştiam să apreciem spaţiul deschis, acţiunea, aventura, nemaivăzuta capacitate a regulilor de a se schimba în funcţie de "şerif". Texasul nostru de pe cheiul gîrlei era un spaţiu al arbitrariului îmbujorat de imaginaţie, de gălăgie copilărească, de "buni" şi "răi" care îşi jucau rolurile cu seriozitate, cu patimă, cu simţ de răspundere - pînă cînd ne chemau mamele noastre în casă. Confruntat cu acest spaţiu - aş îndrăzni să-i spun, mitologic - adevăratul Texas mi s-a vădit dezamăgitor. Austinul vizitelor mele s-a dovedit a fi mai degrabă posac, fără ascunzişuri, guvernat de reguli bine stabilite, plictisitor de opulent, dar ceva mai sărac în iluzii decît lăsau să se înţeleagă reclamele turistice (dar, chiar aşa, cine face "turism" în Texas?). Nici mult lăudata "cea mai mare colonie urbană de lilieci" nu a venit să compenseze liniştitul april texan - căci nici o aripă de liliac nu s-a arătat privirii mele. Ziarele erau dominate de disputa majoră a comunităţii: cum să fie tratate căprioarele, care se înmulţiseră peste măsură: vînate sau "deportate"? Şi nu atît lentoarea acestui mic-mare oraş american m-au descumpănit, ci depărtarea de idealul zgomotos şi necontrolabil din mintea mea, aceea de copil, căruia îi eram tributară. Şi cred cu tărie că nu suta de ani dintre prototipul meu texan şi realitatea căreia îi eram martoră stătea măsura acestei depărtări, ci mai degrabă cele trei decenii dintre "eu-cea-de-pe-cheiul-gîrlei" şi "eu-cea-din-Austin". De aceea mă surprinde şi nu tocmai să regăsesc "Texasul" copilăriei mele în cotidianul românesc. Spaţiul public - fie el fizic sau mediatic - este plin de zgomote, de strigăte, de copite de cai şi de împuşcături. Regulile sînt mereu a