Secondo tempo. Deplîngeam, săptămîna trecută, soarta "consumatorului de cultură", căruia mai nimeni nu-i acordă nici atenţie, nici subvenţie. Instituţiile culturale, deprinse cu obiceiul de a cheltui banii şi de a "raporta mai sus" că s-au făcut economii, nu par preocupate, în general, decît de propria subzistenţă, mai bine zis de capacitatea de reproducere a sistemului. Ideea că această subzistenţă depinde de cei care receptează produsele culturale n-a încolţit cum trebuie: din ea s-au înfiripat doar cîteva artificii retorice, folosite de toată lumea (de la miniştri la directori de teatru şi de la senatori la redactori de editură) cam la fel şi cam la aceleaşi ocazii. La festivităţi, în faţa unei mulţimi concrete numite public se obişnuieşte să se cuvînteze despre o abstracţiune numită public care, nu-i aşa, iubeşte cultura şi căreia, desigur, noi, artiştii (sau noi, oamenii de cultură, sau noi, creatorii etc.) îi dedicăm toată dragostea şi munca noastră. Adesea, e folosită sintagma "publicul românesc", chiar şi atunci cînd nu e vorba, explicit sau implicit, de vreo comparaţie cu vreun public "străin", despre care se spune ceva - că e bun, cald etc. Mai rar, se vorbeşte de "marele public" (< fr. le grand public), o formulă menită să facă distincţia faţă de publicul restrîns al specialiştilor. Şi, bineînţeles, în funcţie de vorbitor şi de context, publicul mai poate avea tot felul de atribute: minunat, prietenos, receptiv, numeros, participativ etc. Din cîte mi-am putut da seama, toate aceste formule şi etichete au sens atunci cînd sînt rostite de actorii de teatru: ei simt, într-adevăr, respiraţia sălii, un ce metafizic îi face să perceapă, cu adevărat, publicul. La fel se întîmplă cu marii oratori (dar cîţi mari oratori mai avem?...) şi, desigur, în principiu cu toţi cei a căror artă se reprezintă "pe viu" - muzicieni, cîntăreţi de operă etc. Dar generalizăr