Într-o superbă carte, Quand l'Europe parlait français (Cînd Europa vorbea franţuzeşte, Editions de Fallois, 2001), Marc Fumaroli arată cum secolul al XVIII lea a ilustrat la modul exemplar forţa de iradiaţie a limbii franceze, în aşa măsură încît s-a creat un adevărat "cîmp magnetic" francofon. E adevărat însă că multă lume participa direct - şi cu pasiune - la acest "comerţ" intelectual: monarhi, prinţi, mareşali, diplomaţi, oameni de litere, artişti, filosofi, susţinuţi fervent de doamne de viţă şi de spirit. Privilegiate erau eleganţa, politeţea şi blîndeţea manierelor (ceea ce, spune Fumaroli, părea să prefigureze o lume unde "libertatea fiecăruia ar fi reuşit să se acomodeze cu egalitatea tuturor şi unde vivacitatea pasiunilor particulare n-ar fi perturbat bucuria de a fi împreună"). Saloanele aristocratice erau spaţii de cultură, conversaţia era o artă, avea substanţă şi strălucire, filosofii cîştigaseră prietenia şi protecţia capetelor încoronate. Ideile circulau graţie cărţilor şi presei, publicaţii în limba franceză se tipăreau şi la Londra sau Amsterdam, inima Europei bătea la Paris. Limba franceză, reaminteşte Fumaroli, convine perfect acestui climat "al bunelor maniere, al inteligenţei competente şi al gustului rafinat". Şi încă: franceza secolului al XVIII-lea este esenţialmente o fermecătoare "retorică a dialogului". Reţeaua diplomatică, autoritatea instituţiilor academice, influenţa şi prestigiul Curţii, circulaţia cărţilor au avut un rol major; Parisul devenise - deja - un centru de atracţie. Nu era nevoie să se elaboreze, în cabinetele ministeriale, "politici culturale" şi "proiecte francofone"; limba franceză, limbă dificilă şi aristocratică, se impunea în chip natural fiindcă era limba diplomaţiei, a conversaţiei şi a lucrurilor spiritului. Această epocă Marc Fumaroli ne-o restituie prin intermediul unor portrete şi biografii, introducînd în