"Drumuri europene" Motto: "În latura ei cinică, nocturnă, orice călătorie este o explorare a imbecilităţii universale: descoperi neîncetat noi variante şi le pricepi mai limpede pe cele de acasă." (Andrei Pleşu, Chipuri şi măşti ale tranziţiei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, pagina 273.) Introducere semi-doctă. Românii s-au caracterizat întotdeauna cu multă mîndrie ca fiind un popor sedentar. La şcoală toţi am învăţat acelaşi mit fondator: am făcut bine şi (pentru că) am fost sedentari. Autohtoni. Indigeni. Primii. Şi cei mai tari, evident (îmi aduc aminte că în copilărie cel mai tare la jonglările cu mingea de 35 nu intra în poartă primul). Spre deosebire de cei răi, migratorii, popoarele turist dintre care numai maghiarii şi slavii au mai rămas, celelalte frînturi de seminţii, de la celţi sau bastarni pînă la avari, pecenegi sau cumani dispărînd misterios în negura istoriei. Sărind peste secole, autohtonii însă au dat de o mizerie cruntă după o altă migraţie, una ideologică. Au îndurat-o precum multe alte migraţii. Cu capul destul de plecat. Pentru că ştiau din experienţă că refluxul nu va întîrzia să apară. Numai că acest moment istoric găsea o ţară părăginită, iar pe autohtoni nevoiţi să o ia la picior, care pe unde se putea pentru a o drege. Şi aşa a început un intens val imigraţionist român. Şi care este cel mai ieftin mijloc de transport pentru muncitorul, ţăranul, bursierul sau bişniţarul român, dacă nu autobuzul? (Căci avionul este pentru domnii care nu se uită la 300 de dolari.) Allez (Dus). Autobuzul (în concepţie occidentală) - autocar (în cea românească) - parchează elegant în faţa gării din Lausanne. Vreo zece viitori pasageri, cîţiva români, cîţiva elveţieni. Personajele principale - cei trei şoferi. În ciuda numărului restrîns de valahi nord-dunăreni, îmbulzeala tot are loc. Bagajele sînt aranjate cu aproximaţie. Stăm să plecăm. Urcăm şi n