În caricatura din revista Newsweek, unde este înfăţişat viitorul coaliţiei antiteroriste, preşedintele Bush, înconjurat de o mulţime de scaune goale, se întreabă dacă a rămas singur pentru că a spus ceva greşit sau pentru că s-a înşelat asupra datei întîlnirii. Probabil şi una şi alta. După discursul despre starea Uniunii în care a precizat viitoarele ţinte - "axa răului" alcătuită din Irak, Iran şi Coreea de Nord - relaţiile diplomatice dintre Statele Unite şi aliatele europene stau sub semnul precizărilor şi explicaţiilor. Diplomaţii şi ziariştii europeni îşi exprimă rezervele faţă de ceea ce ei consideră a fi deriva agresivă împotriva unei axe inexistente. Oricîte obiecţii se pot aduce regimurilor din cele trei ţări numite de Bush jr., este evident că ele nu alcătuiesc nici o axă şi că legăturile lor cu terorismul islamic rămîn de dovedit. În cele trei ţări "rele", există şanse de modificare a politicilor dictatoriale, dar - cred europenii - aceste şanse nu pot fi valorificate decît prin dialog, nu prin bombardamente. Ministrul de externe francez, Hubert Védrine, a caracterizat politica SUA drept "simplistă", Joschka Fischer, omologul său german, a ţinut să le spună celor interesaţi că "partenerii dintr-o alianţă nu sînt sateliţi", dar cea mai severă analiză a venit din partea lui Chris Patten, comisarul european pentru relaţii externe, fost preşedinte al Partidului conservator britanic. "Cînd ai de-a face cu aliaţi, se întîmplă uneori ca aceştia să emită propriile lor opinii", îl citează el pe Churchill, pentru a-şi expune mai apoi rezervele faţă de poziţia americană. După trauma provocată de dovada vulnerabilităţii în faţa unor atacuri sinucigaşe, este de înţeles tentaţia americanilor de a identifica rapid ameninţările şi de a iniţia acţiuni preventive pentru înlăturarea lor. Dar tocmai natura acestui nou rău impune necesitatea alianţelor: atentatele din