Canadiene (7) Nu văd de ce n-aş recunoaşte: da, de mult doream să citesc memoriile lui Dolores Isadora Gomez Ibarruri - mai cunoscută drept La Pasionaria, eroina comunismului spaniol, acum 65 de ani şi mai bine, cu prezenţa ei cam voluntară şi cu vocea ei cam repezită - dar care voce a băgat în istorie, totuşi, măcar două vorbe: No pasarán. Doream, dar - cum ştiţi că se mai întîmplă - n-a fost să fie. Pînă zilele astea, cînd am dat peste prima ediţie franceză, Ed. Julliard, 1964, în biblioteca universităţii. Un volum relativ impozant în cele peste 400 de pagini ale sale, cu coperte cartonate roşii. Dolores se naşte abia pe la pagina 50 (la finele anului 1895; un episod peste care trece rapid şi fără a da data exactă - 9 decembrie -, dintr-o modestie netrucată), al optulea din cei 11 copii ai lui Antonio artificieru', tatăl ei, miner. Copilă, visează să devină învăţătoare - dar va renunţa de nevoie la şcoală, pentru a intra la un atelier de croitorie. Viaţă de mizerie şi ca tînără (de la 19 ani) soţie a minerului Julian Ruiz, bărbat despre care memoriile vorbesc puţin. Viaţa ei ia un alt curs într-o zi de noiembrie 1917, cînd tresare înfiorată de vocea unui vînzător de ziare din Gallarta (lîngă Bilbao) ce anunţa victoria revoluţiei bolşevice în Rusia. Dolores capătă rostul existenţei: pînă şi la leagănul copiilor ea cîntă, de-acuma, cîntece muncitoreşti. Din păcate, nu prea mai are cui: încă tînără, deja comunista Dolores îşi îngroapă patru din cei şase copii. Esther, Amagoya, Azucena şi Eva mor de mici; în viaţă rămîn Amaya şi Ruben (dintre care ultimul va cădea eroic apărînd Stalingradul, ca ofiţer în Armata Roşie). Suferinţele ei ca mamă o îndepărtează treptat de soţ şi o apropie tot mai mult de partid: delegată a bascilor la al III-lea congres al comuniştilor spanioli din 1928 (desfăşurat în Franţa), membră în Comitetul Central al partidului din 1930, reda