Celularul sună în toiul unei seri de poezie şi cineva strigă "ÎNCHIDE-L" atît de tare încît fu încă şi mai rău decît ţîrîitul. Se pare că, în zilele noastre, astfel de lucruri se petrec atît de des la întruniri publice, la conferinţe ori în locuri retrase şi liniştite încît putem spune că asistăm la naşterea unui nou fenomen: furia celularului. Unul dintre puţinele locuri liniştite care mai dăinuiau era autobuzul Greyhound. S-a zis şi cu ăsta! Cum şed aşa pe banchete, călătorii îşi zbiară în receptoare daravelile lor (deseori murdare). Inevitabil, cineva va striga: "NU VREM SĂ AUZIM ASTA!". Nu peste mult timp, un caz de furie cauzată de celular va ajunge pe prima pagină a ziarelor. După lectura de poezie, ne-am îndreptat către un local, unde am întreţinut o gălăgioasă conversaţie de pahar despre cine ştie ce, toţi fiind la unison veseli. În toiul acestei gălăgii aiuritoare, a sunat telefonul. Era mama. Era foarte speriată. Se pare că telefonul meu, fără nici un îndemn, o sunase din buzunar. A stat un timp să asculte ceea ce părea o ceartă fioroasă între maimuţe. Frînturi de cîntece pătrundeau printre vorbe. Hank William se auzea destul de clar: "SÎNT ATÎT DE SINGUR CĂ-MI VINE SĂ MOR" şi alte două-trei astfel de lucruri, cum ar fi "CHEAMĂ POLIŢIA!" şi "CE, NU-ŢI PLACE CENZURA?". Mama ascultă această tulburătoare coloană sonoră şi se convinse că mi se întîmplase ceva groaznic, în care se amestecau poliţia, cenzura şi un bărbat care cînta. Nu era pentru prima oară cînd telefonul o suna pe mama. Odată a sunat-o în timp ce eram la doctor. Atunci îl auzise pe doctor spunînd că totul e OK. Îl ascultase cum explica, plin de calm, detaliile uşoarei mele afecţiuni şi cum îmi prescrie vitamine. Nu încape nici o îndoială că telefonul meu are o legătură specială cu mama. Îi place să o hărţuiască şi să o sperie. De ce pe ea şi nu pe oricine altcineva? Nici măcar nu se află