"Plăcerea ratării"!? Trebuia, astă vară, să susţin un examen pentru ocuparea unui post, într-o instituţie de stat. Cineva foarte apropiat mi-a propus o pilă, un mic ajutor, un sprijin, un "stîlp", în totalitate cu titlu gratuit. Dar am refuzat şi, bineînţeles (?), am dat chix: şi îmi place să cred că a fost de vină propria mea incompetenţă."Eşti nebun, mi s-a replicat, termină cu prostiile! Nu vezi că, în ziua de azi, nu poţi face nimic fără pile?! O să-ţi pară ţie rău!" Totuşi, n-am cedat, am ales nimicul. Ştiam atunci foarte bine de ce am procedat aşa, sau credeam că ştiu tot. Însă, într-o noapte, cîteva luni mai tîrziu, aducîndu-mi aminte de vechile întîmplări, n-am avut nici un regret, ci mai degrabă un fel de revelaţie. Am simţit atunci plăcerea ratării, dragostea şi fericirea de a-ţi scrînti piciorul într-o groapă a vieţii, numai şi numai pentru că nu vrei s-o ocoleşti. Poate că groapa se va astupa, chiar şi cu picioare frînte. Am fost fericit cîteva clipe, şi, de cîte ori mi-aduc aminte, mă cuprinde o senzaţie plăcută. Mi-am dat seama că, în felul acesta, eu eram singur stăpîn pe mine însumi, eu, şi nu altul. Prin urmare, nu "mă revolt, deci exist" (v. A. Camus), ci, pur şi simplu, "mă ratez, deci exist". Şi am simţit cu adevărat că sînt, nu neapărat eu împotriva lumii, ci eu împotriva mea, eu împotriva a ceea ce cred ceilalţi că-i bine pentru mine: e de ajuns atît, e de ajuns să fii propriul tău inamic. O ratare tăcută, fără obiecţii, ceva complet şi desăvîrşit. Vă spun, plăcerea şi satisfacţia de a te rata singur sînt maxime, acelea de a nu "reuşi" cu ajutorul altora, ci de a eşua prin propriile forţe sau, mai bine zis, prin propria inacţiune. De ce vă spun aceste lucruri? În mod cert, nu pentru laude şi alte aprecieri pozitive. ("Ce rectitudine morală, ce coloană vertebrală din fier forjat!" - acesta este corul nebunilor într-un teatru al absurdul