Ieşitul la pizza era, şi pe vremea odiosului, un eveniment gastronomic şi social. Nu erau multe locurile în care se putea mînca o pizza destul de românizată, dar cu o marcată valoare simbolică: ieşitul la o pizza era un soi de festiv-informal, combinaţie paradoxală cu tentă cosmopolită. Pizza se putea mînca la "Trifoiaş", pe Kogălniceanu, pe Magheru, la Bulevard sau la Rosetti (actualul McMoni's) - unde chelnerii te păcăleau, la preţ, cu stil. Liceenii chiuleau pentru o pizza, în ciuda uniformelor ostentative. Iubitele erau, invariabil, duse la o pizza şi la o bere. Pînă şi rudele din provincie auziseră de vestitele pizze bucureştene. Componentele erau, şi ele, cît se poate de neaoşe şi adaptate nevoilor momentului: salam, brînză topită, ciuperci chinezeşti, uneori şi brînză de burduf, bulion uşor îmbunătăţit pe post de ketchup... Una peste alta, mîncarea pseudo-italiană reprezenta un amestec de bon-ton, nu doar în localuri ci şi pe la petrecerile de acasă, unde era chiar piesa de rezistenţă şi mîndria gospodinei. După revoluţie, pizzeriile au înflorit. Au răsărit cele aparent italieneşti, şi, odată cu ele, sortimentele şi ciudăţeniile. Ţin minte uimirea mea, cînd, prin anii '90, pe la celebra (pe atunci) şi scumpa Bella Italia a apărut pizza cu fructe de mare; binevoitorii te sfătuiau să nu comanzi, pentru că puteau fi vechi. De altfel, tot atunci au fost anii de aur ai intoxicaţiilor şi înşelătoriilor. La momentul oportun a apărut

Pizza Hut, care a reuşit să impună standardul şi opţiunea: trebuia să alegi odată între pizza, să zicem, ţărănească şi supremă, şi, apoi, între pufoasă sau crocantă; ba mai puteai chiar să-ţi creezi propria pizza dintr-o lungă listă de ingrediente, care se numeau, profesionist, topping-uri. Aşa s-a consacrat vocabularul pizza, care a devenit un fel indispensabil al majorităţii restaurantelor şi fast-food-urilor. S-a aflat, î