În afară de Nabucodonosor, Duducuţa şi Carmen - cai pe care i-am încălecat la regimentul meu de cavalerie şi de care am avut grijă şi ca grăjdar, ei acceptîndu-mă numai după ce mi-am spart cu fiecare cîte o pereche de ochelari, fie în galop, pe cîmp, fie în manej la "schimbarea în diagonal a dîrlogilor", expresie care pentru mine, încă şi azi, sună la fel de somptuos ca extragerea unei rădăcini pătrate şi la fel de enigmatic ca nevinovatele Ecoseze ale lui Beethoven - mai am cîţiva cai de neuitat, de parcă aş fi copilărit cu ei, de parcă am fi făcut armata împreună sau am fi petrecut o noapte întreagă cu Holstomer, bătrînul armăsar povestit de Tolstoi cu o asemenea minuţie încît Turgheniev îi spusese: "Lev Nicolaevici, cred că dumneata ştii ce simte şi un cal!". Primul dintre aceşti "stranieri" este Mill Reef, cel care a cîştigat în acelaşi an, 1971, derbiul de la Epsom, cam pe vară, şi cursa "Arcului de Triumf", toamna, la Paris. Un geniu, cum îl numea fără jenă unanimitatea care e ceva mai largă - cu două litere - decît umanitatea. Ducea, de altfel, o viaţă princiară: orzul îi venea din Canada, orz canadian, căci cel scoţian, din preajma sa, îi displăcea; un cofetar londonez îi doza bomboanele din lămîie şi miere, supte după toaleta de seară; dormea sub un baldachin cîte 15 ore, într-o tăcere de templu; se deplasa într-un Boeing 707 însoţit de un antrenor, de un băiat de grajd, de un cizmar, de un medic şi de un secretar personal. Plus potcovarul care avea într-o valiză zece perechi de potcoave din aluminiu pe care se bătuseră iniţialele M.R. În 1972, Mill Reef şi-a rupt din nimic piciorul stîng de dinainte, într-o plimbare de sănătate, cum i-am zice noi, turfiştii, acelui trap uşurel de dimineaţă alternat, din cînd în cînd, cu un galop zburdalnic. Dacă ar fi fost un simplu cal, un glonţ i-ar fi fost de-ajuns ca să nu se chinuie pe trei picioare. Dar de la