convorbire cu Ligia PODHORODEŢKI, profesoară, şi Emil PODHORODEŢKI, inginer constructor Ce se ştie puţin, se ştie bine; de aici prestigiul şabloanelor şi durata lor. Aşa că, rar persoană aparent mai informată despre specificul ţinuturilor ţării decît sedentarul care şi-a părăsit locul unde trăieşte de-o viaţă doar în concediu. Aplombul unui asemenea "ştiutor generic" e greu de clintit; varietatea realităţii e nevoie a fi judecată însă, cu nuanţă şi spirit mobil, tocmai pentru a-i înţelege caracteristicile şi devenirea. Discuţia purtată cu o profesoară de franceză şi un inginer constructor, ajunşi bucureşteni la vîrsta pensiei, după ce au trăit 32 de ani pe şantiere şi s-au mutat de 27 de ori în viaţă, conturează o ţară de dincolo de clişee, cu toate că nu le exclude nici pe ele, dar le examinează din perspectiva propriei experienţe.
Biografii şi ţinuturi De unde sînteţi de loc? Ligia: Din Ardeal născută la Cluj, trăind în refugiu la Sibiu, lucrînd apoi la Halmeu - la Satu-Mare, la Oradea, apoi în Argeş, la Căpăţîneni şi la Slatina, la Voineasa pe Lotru, şi la Vîlcea. Înainte de a veni la Bucureşti, am stat cîţiva ani şi la Caransebeş. Emil: Eu m-am născut în Moldova, într-o comună unde tata era medic; în Tîrgu Ocna am locuit cît am făcut şcoala primară, iar în Piatra Neamţ pe timpul liceului. Doi ani am stat la Cernăuţi, pînă oraşul a căzut sub ocupaţie; pe urmă, după ceva vreme petrecută la Turnu-Severin, am ajuns la Iaşi, unde am făcut facultatea. Aşa că n-aş şti să spun cu certitudine de unde sînt. Zic că sînt din Moldova, fiindcă bunicii mei materni şi paterni, refugiaţi din Polonia, s-au stabilit în Moldova. Amîndoi erau studenţi la medicină, dar în România au devenit topometri. Viaţa de inginer constructor m-a purtat multă vreme prin Ardeal: la toate locurile pomenite de Ligia aş adăuga Dejul şi şantierul Salva-Vişeu. O asemenea existenţă a confirma