Într-o după-amiază de vară, în urmă cu vreo doi (trei?) ani, mă aflam la masa mea de lucru şi scriam ceva. La un moment dat am auzit de-afară un glas sever: "Moldovene! Ce mă-ta-n cur faci, băi, moldovene? Băi, moldovene!" Am înlemnit. În prima clipă am crezut că cineva se căţărase pe bloc, pînă la etajul nouă unde locuiesc, şi mă urmăreşte de la fereastra deschisă, pe mine, moldoveanul care trăieşte de 12 ani în Bucureşti. Am ridicat încet capul de la computer şi am privit cerul. Nimeni. "Băi, moldovene! Moldovene!" - a continuat glasul. M-am apropiat speriat de fereastră şi, cu mare precauţie, am privit în stînga, în dreapta... La două ferestre distanţă, vecinul meu striga furios, cu năduf, altui vecin, aflat jos, în faţa blocului. Cel de jos îl înjura de mamă pe vecinul meu de palier, iar acesta îi răspundea cu o jignire supremă: "Băi, moldovene!". N-am căutat să aflu care a fost motivul conflictului dintre cei doi dîmboviţeni. Dacă acest schimb de înjurături ar fi avut loc în blocul în care am crescut, situat într-un cartier muncitoresc de la periferia Galaţiului, poate că nici nu l-aş fi auzit, văzîndu-mi mai departe de scris. Am scris şi în casa părinţilor mei din Galaţi, dar în alte vremuri. Scrisul, lectura sau pregătirea examenelor la Politehnică îmi erau întrerupte de huruitul maşinilor care intrau în curtea interioară a Complexului Alimentar. Poziţia blocului nostru, aflat chiar în spatele Complexului, era invidiată de toţi locuitorii cartierului. Nici bine nu se oprea maşina cu brînză de vaci sau cea de carne, că toţi locatarii blocului formau deja o coadă. Ei erau primii la cozile pentru ulei şi zahăr pe cartelă, tacîmuri şi ouă. Fugeam şi eu la coadă, pentru că, oricît de "artist" m-ar fi considerat părinţii mei, eram şi eu o gură de hrănit. În acel timp, consideram Bucureştiul drept centrul Lumii sau mai degrabă locul unde strălucea steaua desti