Deşi eu însumi maramureşean, am cunoscut Maramureşul, adevăratul Maramureş, abia la douăzeci şi trei de ani, o dată cu repartizarea mea ca profesor într-una dintre localităţile de pe Valea Izei. Satul meu de baştină, deşi administrativ face parte din judeţul Maramureş, se află la extremitatea sudică a acestuia, în aşa-numita Ţară a Chioarului, mai apropiată prin obiceiuri, mentalităţi şi temperament de Someş şi Sălaj. Aşadar, la 23 de ani, Maramureşul, adevăratul Maramureş, era pentru mine o mare necunoscută, dar şi o ispită cu asupra de măsură. Veneam dintr-o zonă a esenţelor moi spre una cu esenţe tari şi am simţit imediat diferenţa: de la port la porţi şi case, de la felul de a vorbi la felul de a se purta. N-aş putea spune nici acum, după ce am locuit şase ani printre ei şi după încă treisprezece în care am dobîndit distanţa necesară, în spaţiu şi timp, că aş putea defini ceea ce unii numesc "identitatea maramureşeană". Şi asta nu pentru că ea n-o fi existînd, ci pentru că eu, în adevăratul Maramureş, am trăit în primul rînd revelaţia diferenţelor, adică a unor situaţii vii, concrete, care mi-au transmis sentimentul că acolo nici Soarele nu răsare ca-n alte părţi. Am stat aşadar alături de ei pînă la totala contaminare, cînd le învăţasem cîntecele mai bine decît le ştiau ei; am băut adesea împreună cu ei, dar n-am fost niciodată atît de "întărit" încît să le pot juca "giocul", acel dans de o bărbăţie şi repeziciune fără egal; i-am ascultat

povestind, i-am asistat cioplind la porţi, am muncit cot la cot cu ei, le-am îmbrăcat hainele; n-o să uit niciodată că ei spun "suare" pentru "soare" şi "duor" pentru "dor", spun "sărin" pentru "senin", "a si" pentru "a fi", "dză" pentru "zi", dar şi "burac" pentru "sfeclă", "coleşă" pentru "mămăligă", "zerme" pentru "şarpe", "cocon" pentru "copil", că te apelează cu "Iua" în loc de "Ioane" sau "Vasî" în loc de "Va