În ultima săptămînă am avut de două ori aceeaşi discuţie (evident, cu interlocutori diferiţi): oare ce-ar fi fost dacă România avea şi ea un Havel? (Cu implicaţia - ce bine ar fi fost!) Întrebare dificilă, ca să nu zic imposibilă. La fel de bine ne putem întreba, cu egale şanse de izbîndă, "ce-ar fi fost dacă cehii nu aveau un Havel?" sau "ce-ar fi fost dacă România avea graniţă cu Franţa?" (deşi eu aş fi preferat cu Marea Britanie, dar aşa e geografia, îi protejează pe insulari). Dar ideea rămîne; plăcerea evazionistă din momentele de criză. Ultima salvare - utopia! Dar, pînă la imaginea luminoasă a guvernării unui dramaturg liberal, m-aş întreba dacă ar fi fost posibil un Havel român (mă rog, Havelescu, Havelică, etc.). O disidenţă exemplară înseamnă, în mare, atitudine personală fermă, reprimare oficială drastică şi, foarte important, existenţa unui curent de simpatie socială, mai mult sau mai puţin subteran. În Cehoslovacia anilor '80, numele lui Havel era ultracunoscut, chiar dacă piesele sau eseurile lui nu erau înţelese chiar de toţi. Devenit simbol, Havel a glisat uşor în postura de şef (cu atribuţii onorifice) al statului. Garantau pentru el şi ascuţimea meditaţiilor şi evidenţa faptului că nu dorea puterea cu orice preţ. Şi astăzi, la Hrad, este tot un simbol - suficient de înalt ca să fie aproape sanctificat, suficient de tare ca să i se ierte evadările în lumea politicii virtuale. Ideile sale despre nocivitatea partidelor, despre guvernarea tehnocrată şi alte discutabile (în sensul bun) erezii mă fac să bănuiesc că nu s-ar fi putut menţine prea mult, dacă funcţia sa ar fi avut mai multe articulaţii executive. Dar personalitatea lui Havel nu putea fi exploatată eficient decît în postura de lider protocolar al unui stat care-şi clama renaşterea. Lucru pe care cehii şi slovacii l-au înţeles şi l-au pus rapid în aplicare. Cu aceeaşi abilitate cu care p