M-am născut întîmplător la Piteşti, de la vîrsta de trei zile am crescut fericit la Rîmnicu-Vîlcea, doi ani am învăţat singurătatea la Sibiu, iar de un deceniu şi mai bine trăiesc amestecat la Bucureşti. Nu mă întrebaţi ce sînt, că eu tot vă răspund - vîlcean. Abia apoi, eventual, oltean. Şi, desigur: român, balcanic, european, cetăţean al Universului. Dar cum - vorba aia - Universul, indiferent ca orice guvernant, habar n-are de problemele mele cetăţeneşti, ei bine, eu, unul, prefer să mă îndoiesc, aşadar să cuget, deci să exist - ca fiu al părinţilor mei şi, poate nu aleatoriu, al Vîlcii. Captiv în mrejele Bucureştilor, oraşul pe care îl iubesc cu pasiune, nu-mi reneg extracţia provincială şi originile rîmnicene. Farmecul acaparator al metropolei nu mă determină să renunţ la orgoliile mele regionale. În conversaţiile cu amicii, bravînd, îmi place să repet că oltenii sînt americanii României - cei mai pragmatici şi mai eficienţi dintre geto-daci. Mai mult în glumă decît în serios, invoc şi argumente de natură istorică, apte să probeze vocaţia pentru independenţă şi libertate a populaţiei din zonă: pînă şi gloriosul Imperiu Habsburgic, după o scurtă perioadă de ocupaţie (1718-1739), a părăsit aproape de bunăvoie Oltenia, incapabil să administreze o regiune unde autohtonii au preferat să treacă Dunărea sau mai degrabă să ia calea codrului decît să se supună invadatorilor şi, evident, modernului sistem de impozitare propus de aceştia. În numele obiectivităţii şi al spiritului dialectic ce animă plaiurile mele natale, îl mai citez şi pe I.D. Sîrbu, cel care, exilat la Craiova, scria că poţi fi oltean de geniu oriunde în lume - la Bucureşti, Paris, New York, Hollywood sau Honolulu. Numai în Oltenia, nu. Şi uite aşa, măi fraţilor, venii la noi, în Vîlcea. Sîntem tot un fel de olteni. Dar, cum zic meridionalii din Olt şi Dolj, nişte olteni pîrîţi. Fără a fi retezată