Într-un fel vorbeşte frizerul, într-altul conţopistul de dincolo de ghişeu: este aceasta o taină a creaţiei pe care Caragiale o stăpîneşte mai degrabă printr-o fericită instinctualitate a acesteia decît prin parcurgerea atentă a tratatelor de retorică. Caracterizarea prin mijlociri indirecte este una dintre subtilităţile la care nu ajunge oricine. Acest fapt îl găsim în schiţa intitulată Un artist. Reflecţie în răspăr asupra artei şi a mitizării romantice, povestirea transpune, în protocol narativ ironic, extazuri de extract rousseauist: bărbierul-artist dibuie în cîntarea păsărilor "Noaptea de iulie şi pădurea cu mirosul ei înviorător, cu atîtele-i umbre de frunziş, cu atîtele-i lumini, de sus de la razele răcoroase ale lunii, de jos de la licuricii neastîmpăraţi, şi mişuiala discretă a insectelor prin păiş, şi răsuflarea femeii care se lasă s-o plimbi alene pe poteca umedă de rouă..." Deconstrucţia ironică a naraţiunii romantice este realizată prin proiecţia în derizoriu a autorului: procedeul aminteşte de o secvenţă asemănătoare dintr-un roman al lui Dostoievski în care, la o şedinţă de lectură publică, un scriitor cu aspect burghez, rotofei şi cu burtică, modelul pare a fi Turgheniev, descrie la persoana întîi o scenă de iubire plină de avînt tineresc în contrast vădit cu aspectul acestuia. Ironia caragialiană perseverează hăt departe, dincolo de estetic, în cuprinderea spaţiului public şi a mecanismelor prin care acesta dezvoltă retorici identitare prin stereotipii rituale publice care construiesc şi consolidează mituri ale comunităţii. Ceremonialul public este asemenea unui katharsis; preponderent masculin şi militar, acesta ascunde în adîncurile sale psihanalizabile bucuria subordonării, a pierderii sinelui în beţia pasului de defilare. El este mai aproape de biologicul animal, în timp ce starea culturală, ca propensiune spre individualizare, se cons