Mai în glumă, mai în serios, oricum, făcînd caz de bănăţenism, ziceam cîndva că, pentru mine, mai importanţi decît Ureche, Miron Costin, Neculce ş.a.m.d. sînt alţi cronicari, de care ţara n-a prea auzit, cum ar fi Ehrler, Griselini, Nicolae Stoica de Haţeg, şi că la capitolul clasici, din motive sentimentale, dar şi stilistice, mai presus de Eminescu, Caragiale, Sadoveanu trebuie să-i aşez pe Slavici şi pe Sorin Titel. Era, în asta, o naivă revanşă faţă de ultimii ani de domnie ceauşească, atunci cînd vocabula Banat, ca şi interzisă (din înalte comandamente patriotice, ca să nu le vină ideea inamicilor externi să ne sfîşie pe bucăţele teritoriale, spaimă ce nu ne-a părăsit nici pînă-n ziua de azi), fusese înlocuită cu sintagma sud-vestul României şi cînd micii satrapi meniţi să conducă teritoriul soseau de la centru cu directiva "să le băgaţi minţile-n cap". Realitatea-i că situaţia n-a stat altfel nici în mult prea tămîiata perioadă interbelică, marii apostoli ai neamului Iorga şi Goga, ajunşi în ipostază de "şefi de conştiinţi" şi chiar de şefi ai statului, fiind promotorii unei centralizări sălbatice. S-o luăm abrupt. Nu ştiu dacă mai interesează pe cineva - şi dacă mai convine cuiva - (în afara unui cerc îngust de specialişti) cazul particular al Banatului. În ce mă priveşte, am tot povestit despre prinţul franţuz (de fapt, comunitar!) Eugen de Savoia, eliberatorul Timişoarei de sub turci la 1716; despre Florimund Claudius Mercy d'Argenteau, primul guvernator al provinciei; despre regimentele militare (în alcătuirea cărora românii bănăţeni au intrat din plin şi în funcţie de care şi-au organizat viaţa, ceea ce le-a imprimat stereotipii pe care abia în zilele noastre par să le abandoneze - o fi acea "fericită amnezie" privind diversitatea culturală, pomenită de Gellner pe urmele lui Renan) create de habsburgi la graniţa cu imperiul otoman; despre ce zice de