Într-un interviu acordat nu demult pe marginea cărţii sale despre Imaginea evreului în cultura română, Andrei Oişteanu vorbea de necesitatea unui studiu despre imaginea românului în cultura română. O arheologie (şi o deconstrucţie) a stereotipurilor ce alcătuiesc "profilul" identitar al Românului generic din mentalul colectiv autohton. La fel de interesantă ar fi însă şi ideea unor studii comparative interregionale, despre cum s-au văzut unii pe ceilalţi, de-a lungul timpului, românii din diferitele provincii/regiuni istorice: munteni, moldoveni (inclusiv basarabeni şi bucovineni), ardeleni, bănăţeni, olteni... Se ştie că una dintre tensiunile "fondatoare" ale modernităţii noastre instituţionale, inclusiv la nivelul modelului de organizare etatică, este cea dintre nevoia de unitate naţională şi aceea de diferenţă regională. Or, trebuie să recunoaştem că unitatea s-a realizat, la noi, cu preţul desconsiderării unor diferenţe istorice, culturale, etnice, în favoarea unei politici administrative discriminatorii... În Paradoxul român, Sorin Alexandrescu avansează o ipoteză conform căreia carenţele modelului unificator centralist aplicat după Marea Unire din 1918 au contribuit la "amantetarea pe termen lung" a mentalităţii româneşti şi la acutizarea crizelor şi clivajelor identitare din perioada deceniilor doi şi trei ale secolului XX. Nu trebuie uitate, însă, nici proiectele "alternative" de organizare comunitară avansate, la începutul aceluiaşi secol, în Regat şi dincolo de munţi - anume, ideea "localismului organic" a lui Nicolae Iorga şi ideea federalistă a lui A.C. Popovici. Lucrări de referinţă ale istoriei noastre culturale precum Spiritul critic în cultura românească a lui G. Ibrăileanu sau Istoria civilizaţiei române moderne a lui E. Lovinescu discută - din perspective ideologice oarecum opuse - procesul de constituire a statului român modern, insistînd a