Să încep cu un banc pe care mi l-a spus acum cîteva zile un prieten. Zice că într-o maternitate au născut în aceeaşi seară o ardeleancă, o moldoveancă şi o negresă. Peste noapte, o infirmieră buimacă a încurcat copiii în aşa hal, încît a fost nevoie să vină taţii să-şi recunoască plozii. Primul a intrat ardeleanul care se uită, se uită, se uită şi ia negrişorul în braţe, îl sărută pe frunte şi îi spune: "No, fecior, hai ş-om mere acasă". Intervine o doctoriţă: "Domnule dragă, ăsta cu siguranţă nu-i al tău". Ardeleanul se face foc: "Adică ai vrea să aleg dintre ăia albii şi, dacă mă înşel, să-l iau pe moldovean?". Bancul mi-a amintit pe loc de un cîntec pe care îl cîntam la beţie prin anii '80. Prima strofă spunea aşa: Ardeleanu-i om

Şi la masă-i domn.

Moldoveanu', ca ţiganu'

Şi munteanu' ca ţiganu'. În strofele următoare deveneau succesiv ţigani sibienii, craiovenii, oltenii, bănăţenii, dobrogenii şi aşa mai departe. Primele două versuri erau cîntate cu emfază, apăsat, iar după următoarele două tot grupul izbucnea în rîs. Se cînta pînă cînd deveneau ţigani toţi cei aflaţi de faţă, timp în care ardelenilor le creştea inima ca o brioşă, iar mie îmi era o negrăită lehamite de ei. Cîtă rigiditate, suficienţă, virtute acră... Din fericire am descoperit destul de repede că suficienţa caracterizează

orice discurs identitar regional. Rezultă imagini schematice care exploatează un monopol sau mai multe. Ardeleanul este cinstea şi ordinea pe pămînt, moldoveanul este omenos şi ospitalier, bănăţeanul e fruntea, olteanul e iute şi isteţ... Cum mă gîndesc la chestiile astea, cum mă enervez şi îmi devin antipatici. Mă atrag muntenii care au ciocul mai mic. Şi totuşi, dacă mă gîndesc mai bine, îmi vine să cred că acest gen de discurs s-a născut în oraşe şi tîrguri, el rezultă dintr-un gen de oglindire greu de închipuit în satul vechi. Acolo identitatea n