Am plecat din Moldova acum 14 ani. Nu mi-am mai vizitat oraşul natal, Botoşaniul, de trei ani de zile. M-am despărţit de moldoveni şi de lumea lor imediat ce am aterizat în Bucureşti. Adevărul este că tatăl meu îmi asigurase din vreme o adaptare uşoară în Muntenia, impunîndu-mi încă din clasa I să renunţ la accent, să vorbesc "corect". În consecinţă, am reuşit să mă strecor uşor printre munteni, să mă dau de-a lor, să-i induc în eroare. Mă întreb însă cum de am intuit atît de timpuriu că e mai greu să-ţi suporţi diferenţa decît să ţi-o afirmi. În primii ani de trai aici, în Sud, am aflat lucruri noi despre locurile din care veneam şi despre oamenii de acolo. Am aflat că moldovencele sînt curve şi moldovenii mototoli. Sau invers, adică în primul rînd moldovenii sînt mototoli, şi abia mai apoi, moldovencele sînt curve. În fine, ca de obicei, nu se ştie nici în acest caz ce a fost mai întîi, oul sau găina. Oricum, pentru mine, aceste informaţii au constituit o noutate absolută. O viziune atît de sexualizantă asupra Moldovei nu se putea însă să nu mă pună pe gînduri. Cam aşa m-a întîmpinat Sudul, cu destule prejudecăţi, cu oarece dispreţ, cu oarecare îngrijorare pentru soarta junilor săi, posibile victime ale mele, cu prazul pe care l-am urît din prima clipă, cu mîncărurile lui lungi şi lipsite de smîntînă. Sau cel puţin acesta a fost Sudul cu care am avut eu de-a face. În Moldova, smîntîna se pune în mîncăruri în cantităţi considerabile, prazul e ca şi inexistent, oamenii foarte primitori, iar prejudecăţile despre munteni cu siguranţă active - deşi eu personal nu aş putea spune care sînt ele. Sau cel puţin aceasta e Moldova pe care o cunosc eu. M-am ferit mulţi ani să recunosc în faţa multora că sînt moldoveancă. Mi se părea mai prudent aşa. Am evitat să-mi fac prieteni moldoveni în Bucureşti. Primul prieten din Moldova pe care l-am avut aici este Andrei Ţăranu.