Există un sentiment identitar ardelenesc? Dar unul oşenesc, bănăţean, dobrogean, bucovinean, bucureştean? Într-unul din romanele copilăriei mele, eroul principal al unei aventuri de capă şi spadă era numit de autor "micul parizian", semn că o identitate pariziană exista în ochii francezilor de la jumătatea secolului al XIX-lea. Franţa era însă o mare putere şi nu se temea de asemenea distincţii, precum sora ei latină din Orientul european, unde cum te întrebi despre identităţile locale ori zonale, pare că se ridică un nor de pucioasă antinaţională. Diversitatea înseamnă însă bogăţie şi pluralism îndată ce părăseşti logica centralistă a unicităţii. Iar unitatea nu este nicidecum unicitate, fiindcă altminteri n-ai mai avea ce să uneşti din dispararea iniţială. Vorbind despre sentimentul identitar ardelenesc - altminteri decît persiflant ori lăcrămînd precum crocodilul din poveste - nu poţi să nu te întrebi ce anume i-ar sta la bază. Răspunsul, unul dintre răspunsuri, ar fi că în condiţiile unei dezvoltări istorice caracterizate de coexistenţa şi parţiala intersectare a mai multor culturi, limbi şi etnii diverse, Transilvania a fost în trecut o ţară de ţări. Mai mulţi istorici s-au referit la această realitate mai demult sau mai recent, şi cred că nimerit ar fi să le dau unora dintre ei cuvîntul. Vorbind de realităţile istorice ale secolului al XV-lea, Adrian Andrei Rusu schiţa un tablou care merită să fie reţinut. "Oricît de multe eforturi am face, alăturîndu-ne la lungul şir de căutători ai idealei «unităţi» a istoriei medievale româneşti, rezultatele ar fi la fel de forţate. Numitori comuni, aglomeraţi, proprii tuturor comunităţilor româneşti, nu există nici măcar în perimetrul interior arcului carpatic. Forţarea ar produce o schemă mult prea puţin reală. Stările din interiorul regatului Ungariei nu pot fi mai bine definite decît prin termenii pe care Ştefan