"Nu mai puneţi atîtea întrebări despre afiş; să vorbim despre film!" Replica aparţine regizorului Costa-Gavras, la conferinţa de presă de la Institutul Francez: filmul său Amen tocmai fusese prezentat, iar ziariştii erau interesaţi mai mult de afiş. "Designat" de veşnicul troublemaker Oliviero Toscani, "ochiul" din spatele celor mai controversate campanii publicitare Benetton, afişul (o cruce/svastică roşie pe fond negru) este 100% Toscani: direct şi provocator. "Problema" lui este că povesteşte mai bine subiectul lui Amen - pasivitatea criminală a Vaticanului în timpul atrocităţilor naziste - decît reuşeşte s-o facă filmul... Scenariul se bazează pe piesa Vicarul de Rolf Hochhuth, văzută acum 25 de ani şi pe scenele noastre. Atunci, rolul lui Ricardo Fontana - tînărul prelat catolic care încearcă să deschidă ochii Papei - era jucat de Ion Caramitru; astăzi, în film, Caramitru îl interpretează (inexpresiv) pe tatăl acestuia, iar fiul este jucat (patetic) de Mathieu Kassovitz. Amen suferă de pe urma unei nehotărîri dramaturgice care devine stridentă la final. Aparent, filmul descrie drama unui ofiţer SS, Kurt Gerstein; tehnician neutru, el descoperă că gazele recomandate de el sînt folosite

în lagăre pentru exterminarea evreilor. Jucat excelent de Ulrich Tukur, Gerstein este personajul care mişcă acţiunea şi - în orice peliculă hollywoodiană - povestea lui ar fi fost argumentul emoţional hotărîtor pentru a înţelege filmul şi dilema lui morală; nu şi la Costa-Gavras, regizor european cu o lungă carieră a peliculelor-denunţ, care-l foloseşte pe Gerstein mai mult ca un vehicul, debarasîndu-se de el de îndată ce povestea a ajuns la final: sinuciderea lui, în închisoare, este amintită în treacăt de un ofiţer francez. Există un moment foarte bun - atunci cînd Gerstein vede, printr-un vizor, ce se întîmplă într-un lagăr -, dar este singurul dintr-un film lipsit