Nu există limită de viteză pentru imaginile în mişcare sau moving pictures sau movies sau filme, deci era normal ca bolizii să pună stăpînire pe autostrăzile lumii şi ca piloţii (oamenii de la Hollywood şi de la TV şi de la MTV) să apese pedala acceleraţiei din ce în ce mai tare, din ce în ce mai tare să ia toate curbele şi toate stopurile pe roşu, să intre în toate depăşirile şi în toate coliziunile frontale cu publicul, iar publicului să-i intre în sînge acest ritm, după atîtea şocuri, după atîtea descărcări de imagini ultrarapide în sistemul său, să ţipe mai repede, mai repede. Astfel încît ceva ca Bătălie disperată/Die Hard, primul film din seria aceea cu Bruce Willis într-un maiou care devine din ce în ce mai murdar pe măsură ce bătălia se înteţeşte, un film care, în momentul apariţiei (1988), părea o culme în materie de exces, de hiperbolă, de viteză, pare astăzi, prin comparaţie cu seriile următoare şi cu alţi bolizi, viitori spărgători de recorduri ale imaginii în mişcare, un model de cuminţenie, de minimalism, de chetism, iar în privinţa ritmului, pare un Antonioni, un Tarkovski, un Ozu. Pentru că acum lucrurile se petrec mult mai repede, divertismentul e o mînă-menghine care te prinde de guler sau de braţ sau de gît sau de... şi te trage în sala de cinema, e un bolid care ţîşneşte din televizor şi-ţi striveşte mîna ca să nu mai poţi continua cu zapping-ul, totul trebuie să fie iute şi furios, chiar şi o şedinţă poate fi filmată ca o scenă de acţiune - camera de filmare gonind în jurul vorbitorilor şi ciocnindu-se de ei, un dosar scăpat din mînă căzînd cu o bubuitură de bombă - toate astea pentru că publicul se grăbeşte şi noi nu ne putem permite să-l pierdem, trebuie să-l ajungem din urmă şi să trecem peste el şi să-l lăsăm lat. Iar publicului o să-i placă, acesta e divertismentul lui, s-a obişnuit, îl cere, îl are în sînge. Ştiu că vorbesc prea repe