Am recitit recent Antidoturi de Eugène Ionesco. Cartea cuprinde cîteva articole publicate de dramaturg în presa franceză a anilor '60 şi '70, precum şi cîteva interviuri pe care Ionesco le-a acordat cu diverse prilejuri, în diverse împrejurări, în aceeaşi perioadă. Cartea, o spun pentru cei care n-au citit-o încă, mărturiseşte un Ionesco "angajat" de partea libertăţii şi adevărului. De stînga, cînd, în anii '30, mai toată intelighenţia era de dreapta, de dreapta, cînd, în anii '60, mai toată intelectualitatea era de stînga, Ionesco a fost unul dintre cei mai consecvenţi promotori ai respectului pentru fiinţa umană. Într-o lume în care sensurile sînt pierdute, într-o lume absurdă, a deriziunii, ultima redută de apărat este omul însuşi, cu demnitatea sa (cîtă mai are!), cu aspiraţiile sale (cîte mai sînt!), cu credinţele sale (cîte mai poate!) - aşa aş sintetiza mesajul publicisticii ionesciene. Cum mărturisea în altă parte, Ionesco simţea tristeţea de a fi avut dreptate: procesul de rinocerizare pare de neoprit. Antidoturi este, firesc, o carte în bună măsură datată. Evenimentele despre care Ionesco scrie "la cald" (moartea lui Mao, invadarea Cehoslovaciei, lovitura de stat împotriva lui Allende ş.a.) sînt acum istorie îndepărtată. Dar dramaturgul este provocat şi de probleme care nici acum, după atîtea decenii, nu şi-au aflat rezolvarea: conflictul israeliano-palestinian, tensiunile din Irlanda. Totuşi, cineva ar putea susţine că "Antidoturi", conţinînd publicistica acelui timp, nu mai are nimic să ne spună acum. Ar fi o greşeală. Comentînd evenimente "la zi", Ionesco rosteşte mari adevăruri. Îmi propun să citez aici cîteva fragmente din această carte, în speranţa că actualitatea lor va provoca la reflecţie. Înainte, însă, cred că mai trebuie spus că miza cărţii se vede chiar în titlul ei: fiecare text, fiecare idee, fiecare sentiment din această carte este un