Prin toamna anului 2000, am fost invitat să fac parte din juriul concursului de eseuri pentru liceeni organizat de Fundaţia "Gheorghe Ursu". Nu era prima dată cînd mă număram printre membrii juriului unui concurs legat de liceu - ca redactor la Tribuna învăţămîntului, se-ntîmplase să contribui astfel la o competiţie a revistelor şcolare. Dar invitaţia în cauză, mai mult decît onorantă pentru mine, se datora, presupun, atît activităţii publicistice (constînd, la data respectivă, în editarea unei reviste pentru cadre didactice numită Universul şcolii) cît şi unei relative apropieri de vîrsta concurenţilor. Tema concursului din 2000 era "De ce (n-)aş pleca din România". Experienţa a fost cu adevărat o revelaţie. Probabil că, dacă există ceva care se poate chema "românitate" a vremurilor noastre, acest "ceva" include undeva şi dilema rămînerii/plecării - o dilemă care poate fi trăită în forme şi grade diferite, de la opţiune existenţială centrală la o reverie printre altele. Invitaţia s-a repetat în 2001. De data aceasta, tema era "Cultura (in)toleranţei", şi anunţul pentru concurs cuprindea şi unele repere din istoria secolului trecut. Unii concurenţi au considerat aceste indicaţii drept facultative - cum şi erau - oprindu-se la raportul generic toleranţă/ intoleranţă. Alţii le-au bifat cu (la fel de corectă) conştiinciozitate. O paranteză: cu riscul de a comite un clişeu (adică un lucru pasibil de a fi depunctat în eseurile parcurse), cred că textele de acest fel constituie nişte documente nepreţuite pentru un viitor istoric al mentalităţilor acestor locuri. Acestea spuse, este locul să strecor cîteva cuvinte despre partea ingrată a muncii de jurizare: înclin spre convingerea că alţi "juraţi", nu mai puţin competenţi, sau chiar aceiaşi, în alte condiţii atmosferice şi dispoziţii sufleteşti, ar fi putut stabili o altă ordine a distincţiilor, şi chiar ampla list