Tata si caii lui
Daca traiesti la tara si pe deasupra mai esti si un om harnic care munceste pamantul, nu doar pentru ca asa te-a invatat nevoia, ci si din placere, ai nevoie neaparat de un cal.
In primavara lui 1970, bunicului meu i-a murit calul. Il chema Cucu, era un cal cuminte si frumos. S-a fortat prea mult la munca si "s-a aprins ". A fost dus la veterinar, unde a si cazut. Pentru a se ridica, dar si ca sa-i treaca boala, acesta i-a facut trei injectii. In scurt timp, Cucu a plecat acasa pe picioarele sale, dand impresia ca nu mai are nimic. Dar o data ajuns in grajd, s-a asezat in paie si a murit.
*
Venea vara, apoi toamna, si campul astepta sa fie muncit. Asa ca bunicului ii era necesar un cal, un ajutor de nadejde. Voia unul din neamul celor cu gatul scurt, deoarece stia ca acestia trag. A cautat atat la targurile din jur, cat si la cele dinspre Constanta. Pe Doina (botezata astfel dupa o prietena de-a mamei) a gasit-o la Cruce, in Calugareni, la un tigan. Avea putin peste un an si era atat de blanda, incat copiii se jucau cu ea fara frica. Fusese adusa de la Lugoj, de catre geambasi. Dupa lungi negocieri si un pret destul de mare pentru acel timp, bunicul i-a devenit stapan. Nu exista in satul nostru cal care sa o depaseasca in frumusete si mandrie pe Doina. Ceea ce o particulariza era steaua alba din frunte. Pe strada era iute ca vantul. Daca aveai vreo palarie pe cap trebuia sa alegi dintre a o tine cu mana sau a o da jos, altfel riscai sa ramai fara ea. Iar daca vedea cai, alerga dupa acestia. Bunicul presupunea ca la Lugoj statuse in herghelie si de aceea cauta cu disperare compania semenilor sai. De la munca nu dadea inapoi, fie vara, fie iarna. Pe viscol, cand trebuia sa-l duca pe bunicul meu la piata, inainta cu greu, cu capul inapoi si pieptul inainte. Stia ca totul depinde de ea. Inteligenta si prietenoasa,
