Tudor OCTAVIAN
248 de povestiri
Editura Miron, Bucuresti, 336 p., f.p.
Putini scriitori romani pot afirma astazi ca pot trai, financiar vorbind, din scris. S-ar putea scrie si la noi un studiu de sociologie a literaturii pornind de la acest aspect, cu atit mai mult cu cit ne e greu sa acceptam ca un scriitor face bani din scris fara sa fie constrins la grave concesii estetice pentru a-l cistiga pe cititorul consumist.
Asa cum marturiseste adesea, Tudor Octavian vede scrisul ca pe o profesie serioasa ca oricare alta. Scrie saptaminal in Academia Catavencu, Pro Sport si National si, desi o face pentru trei tipuri de cititori diferiti, pleaca de la premiza ca orice cititor este inteligent si nu-l poate insulta scriind fara constiinta lucrului bine facut. Aceasta atitudine tine si de demnitatea proprie de scriitor, pe care un prozator poate sa o aiba sau nu.
Impulsul scriitoricesc al lui Tudor Octavian este si o motivatie interioara: „Orice om are cel putin o idee pe zi. Ceva il doare, ceva il nelinisteste, ceva ii place. s…t Subiectele mele de azi sint, de fapt, povestirile pe care n-am putut sa le scriu citeva decenii. Un sac fara fund. Nici macar nu sint subiectele mele. Sint milioanele si milioanele de idei nespuse ale cititorului de proza. Si nu numai ale acestuia“ (p. 5). Simtind „nevoia de a comunica cu un numar mare de cititori“, scriitorul si-a construit o relatie personala cu ei prin povestirile sale care, desi vorbesc despre lucruri banale si ridicole (macar in aparenta), fascineaza tocmai prin spectacolul intimplarilor, care umple viata pina la refuz: „Intimplari extraordinare au loc peste tot si-n permanenta. Totul e sa le descoperi mecanica secreta. Si, mai ales, sa ai indecenta sa le istorisesti. Ele isi dezvaluie extraordinarul la povestit“ (p. 7). Fiecare om intilnit e o povestire pe care scriitorul la ziar se simte o
