Baba este, fara indoiala, un „pictor al omului“, dar al unui Om deplin, in care viata coexista cu moartea, victoria cu infringerea, increderea cu deznadejdea si frumusetea fortei cu expresia grotesca a neputintei. Este interesant de urmarit, de-a lungul intregii sale opere, cum privirea pictorului, dublata de acutul sau simt moral, isi modifica perceptia exterioara si launtrica asupra lumii. Fiecare dintre cele trei mari compartimente ale acestei opere – portretul, scena de grup si autoportretul – trec prin aceleasi etape, suporta aceleasi schimbari ale unghiului de privire si se supun, finalmente, acelorasi radicale transformari de natura morala, formala si plastica. Aceste schimbari au, in linii mari, un singur sens: din punct de vedere moral, ele marcheaza involutia, erodarea si emacierea pina in pragul extinctiei; din punct de vedere formal, planul concret isi pierde vitalitatea, mai intii in beneficiul unei anumite generalizari, pentru ca, in final, sa se ajunga la unul abstract-alegoric; iar, din punct de vedere plastic, din perspectiva stricta a limbajului, compozitia devine mult mai fluida, culoarea se intoarce oarecum spre sine si nu mai descrie atit o forma definita, cit o stare ambigua si o atmosfera la limita dezagregarii. Cu alte cuvinte, pe masura inaintarii in timp, pictorul devine tot mai putin increzator in materialitatea lumii, in realismul ei tangibil, si se apropie insesizabil de substantialitatea picturii, de intelegerea limbajului ca vehicul, ca purtator al unor conventii, al unor coduri asumate, dar si ca purtator al propriei sale realitati.

Insa, in ciuda faptului ca traseul acestei picturi este unic, artistul percepe diferentiat cele trei segmente ale operei sale. In ceea ce priveste portretul, adica figura umana puternic individualizata somatic si psihologic, intervalul de la particular la general, de la concret la parabola est