Nu cred că pot fi suspectat de antipatie faţă de maghiari - ca şi faţă de evrei sau de oricare altă etnie. Am scris zeci de articole în care protestam faţă de tratamentul la care o putere autoritaristă (la P.D.S.R. mă refer) sau partide şi publicaţii extremiste ("România Mare" etc.) nu se sfiau să batjocorească, să ameninţe ori chiar să reprime fizic pe cei lăsaţi de natură să fie altfel decât purtătorii de iţari şi de panglici tricolore la cuşmă. N-am putut decât să jubilez când, urmare a acestei simpatii afişate, presa naţionalist-şovină mi-a lipit varii etichete: "vândut ungurilor", "are mamă evreică şi tată ţigan", "e însurat cu o agentă a Mossadului" şi alte produse-tip ale imaginarului securist.
Am văzut în U.D.M.R., încă de la constituirea sa, o alternativă europeană la politicienii din topor proveniţi din linia a doua a cadrelor lui Pingelică. Acţionând sub bagheta lui Domokos Geza asemeni unui instrument bine acordat, U.D.M.R.-ul anului 1990 aducea un ton nou şi o eleganţă (inclusiv vestimentară) remarcabile. Când Frunda György a devenit candidatul la preşedinţia România din partea maghiarilor români, am avut o tresărire de mândrie: am văzut un semn de însănătoşire a societăţii, dispusă - aveam eu impresia - să renunţe la deprimantul cenuşiu în favoarea unui peisaj multicolor. Într-adevăr, prestaţia d-lui Frunda a confirmat aşteptările. Iar când, după victoria Convenţiei Democrate, maghiarii au fost chemaţi la guvernare chiar am crezut, o perioadă, că aerul politic din ţărişoara noastră va fi respirabil.
La ora bilanţului, în toamna anului 2000, minusurile s-au dovedit, însă, a fi mai numeroase decât plusurile. De pe atunci mi s-a conturat bănuiala că între aparenţa U.D.M.R.-ului şi esenţa lui se interpuneau câteva stridenţe. A trebuit să cadă peste ţară năpasta pesedismului pentru ca intuiţiile de acum câţiva ani să devină certitudini. S
