Scriitorul imprudent care va aduce la suprafaţă "lucrurile mărunte ce ne încîlcesc viaţa" "nu va culege aplauzele poporului" pentru că "judecata contemporană nu va recunoaşte în ruptul capului că lentilele prin care se pot vedea aştrii şi acelea care prind mişcările gîzelor nevăzute sînt deopotrivă de minunate", "pentru că această judecată contemporană nu pricepe că hohotul de rîs, sănătos şi entuziast, e vrednic să stea alături de cel mai avîntat elan liric şi că între acest rîs şi maimuţărerile unui măscărici de bîlci e o adevărată prăpastie". N.V. Gogol, Suflete moarte. Teorie care s-a dovedit valabilă pentru orice artist trăitor într-un regim totalitar. Spectacolul lui Pintilie cu Revizorul a fost con-siderat o provocare ordinară şi un pericol serios. A avut premiera în septembrie 1972, s-a jucat doar de trei ori şi a fost in-terzis oficial de către autorităţi care au demis şi conducerea Bulandrei: Liviu Ciulei, directorul teatrului, Maxim Crişan, director artistic, Toma Caragiu, secretarul de partid (şi Primarul din piesă). Cazul Revizorul este cunoscut astăzi pînă în detalii. Ruşinea de atunci este greu de şters, ca şi traumele suferite de artiştii implicaţi. Scenografia - Paul Bortnovschi, Radu şi Miruna Boruzescu; Hlestakov - Virgil Ogăşanu, Primarul - Toma Caragiu, Ivan Kuzmici Spekin, dirigintele poştei - Octavian Cotescu, soţia Primarului - Tamara Buciuceanu, fiica lui - Mariana Mihuţ... Scene întregi, chiar şi ceva din atmosfera re-petiţiilor sau a reprezentaţiilor au fost păstrate în poveştile protagoniştilor, în memoria celor privilegiaţi care au apucat că vadă Revizorul lui Pintilie.
Am făcut această poate mai lungă introducere pentru că momentul este unul de referinţă din istoria teatrului faţă de care, inevitabil, se pot face raportări. O încărcătură psihologică pluteşte, de asemenea, asupra creatorilor care, după treizeci de ani, s-au h
