Cu fiecare nouă carte de-a sa, Umberto Eco a adus un punct de vedere inedit în domeniul teoriei literare, fie că a fost vorba de deschiderea metodologiei operei către o infinitate de posibilităţi (Opera aperta) sau, dimpotrivă, de postularea unor limite ale procesului interpretativ (I limiti dell' interpretazione), de discutarea strategiilor textuale prin care se construieşte profilul cititorului model, sau de cercetarea tainelor narativităţii. În plus - mai e nevoie să o spunem? - semioticianul este dublat de prozator, motiv pentru care se bucură de o popularitate considerabilă, lucru mai puţin obişnuit în cazul cercetătorilor fenomenului literar.
Cel mai recent studiu al lui Umberto Eco, În căutarea limbii perfecte, tradus de curînd la Editura Polirom, este construit, ca şi majoritatea romanelor sale, de altfel, în jurul unei "căutări". Nu este vorba, de astă dată, de căutarea Sfîntului Graal sau a ţării preotului Ioan, ci de acea quête, nu mai puţin pasionantă şi la fel de irealizabilă, a unei limbi universale. Instrumentele metodologice nu sînt atît cele ale semioticianului, cît mai degrabă ale istoricului ideilor, iar demonstraţia urmăreşte să conducă, prin reconstituirea traiectului unei utopii, la concluzia că însăşi istoria culturală a Europei ar trebui revizuită. În privinţa abordării metodologice, chiar autorul precizează, în Introducere că, dacă ar trebui să se hotărască la ce rubrică să fişeze această carte pentru bibliotecă, nu s-ar gîndi la lingvistică sau la semiotică (chiar dacă un anume interes semiotic i se cere cititorului binevoitor), ci la istoria ideilor.
Ceea ce atrage, de la bun început, atenţia, este erudiţia extraordinară a autorului, în acest domeniu; sînt aduse în discuţie nume mai mult sau mai puţin celebre (de la Guillaume Postel la Raimundus Lullus, de la episcopul Wilkins la Francisc Lodwick ş.a.m.d.), toate avînd,
