O întrebare abruptă, François Pamfil! Ai simţit, în momentele tale de impas, nevoia confesiunii?

Nu. Doar pe aceea a împărtăşaniei. În clipa în care m-am simţit copleşit de propriul meu manierism, adică de un manierism personal, a se reţine acest lucru, a trebuit să iau cuminecătura de la un alt altar decît de la manevrele mîinii mele prevăzute cu peniţă şi cu pensulă pentru tuş. M-am apucat să pictez. Am tot pictat, am tot pictat, şi din prima clipă în care am început să mînuiesc culoarea s-a întîmplat un lucru care cred eu că este normal. S-au succedat, adică, nişte momente pe care eu le socotesc absolut fireşti: mai întîi, am pictat în plan, apoi planul nu mi-a mai ajuns. Atunci am început să-l încarc. Să-l încarc mecanic, fizic. Dar în scurt timp picturile mele au devenit monocrome, un fel de basoreliefuri cu foarte puţină culoare. Iar eu încărcam din ce în ce mai mult, adică simţeam o nevoie irepresibilă de materie. În ce sens? În sensul ieşirii din pînză, al ieşirii în accepţiunea modificării distanţei dintre plan şi ochiul privitorului. Însă după scurtă vreme nici aceste basoreliefuri nu mai puteau fi realizate tehnic ca pictură pentru că, de fapt, ele nici nu mai erau pictură. Şi cum sculptor n-am vrut să fiu niciodată - acolo este o altă problemă despre care, dacă o să avem timp, vom vorbi altădată -, am simţit nevoia să fac un truc, şi anume să păcălesc nevoia mea de spaţiu, pictîndu-l. Adică am început să pictez tridimensionalitatea. Evident, cu mijloace sărace, pentru a părea cît mai obiectuală, cît mai tranşant obiectuală şi cît mai severă. Asta m-a dus şi la un fel de invenţie, dacă mi se premite, a unui anume trompe l'oeil cu mijloace sărace, adică în tentă plată. Ca să mă explic, nu printr-o metaforă, ci printr-o comparaţie: în loc să construiesc un cub din ghips, să-l modelez, am preferat să-l pictez. Dar trebuia să-l pictez în aşa fel î