După o relativă absenţă din viaţa culturală românească, profesor de mai mulţi ani la o universitate din Germania, Florin Manolescu revine în forţă cu două cărţi, ambele la Editura Humanitas, ambele obiecte de o rară eleganţă. La prima vedere cărţile sînt cît se poate de diferite, recenzarea lor împreună pare forţată de un singur amănunt: autorul de pe copertă. La o privire mai atentă însă am putea descoperi o adevărată strategie, în spiritul jocului pe care autorul însuşi îl descoperă în cazul lui Caragiale şi conform căruia cariera literară este produsul unui joc de promovare cu mai multe strategii. Într-un astfel de sistem artizanal, publicarea în acelaşi timp a unui studiu critic, Caragiale şi Caragiale, Jocuri cu mai multe strategii şi a unui volum de povestiri fantastice, Misterul camerei închise nu mai este rezultatul unei mişcări dezordonate şi întîmplătoare, ci un comportament cultural care ia în calcul mai multe variante de succes. Nu spun că aşa stau lucrurile neapărat şi că Florin Manolescu a luat în considerare efectiv variante de succes, dar apariţia simultană a acestor două cărţi poate primi cu uşurinţă o asemenea interpretare şi dacă interpretarea e corectă, atunci nu putem decît să fim fericiţi că în dezordinea actuală din România în care fiecare pare să publice cît mai mult şi cît mai la întîmplare, cineva îşi gîndeşte cu minuţie apariţiile în sistem.

Cele două volume sînt produsul unor preocupări care în sens comun sînt considerate divergente. Caragiale şi Caragiale este un studiu academic, cu tot aerul său de frondă, cu toată discuţia care s-a făcut în jurul lui la apariţie (1983) şi care l-a consacrat ca nonconformist, în răspăr cu interpretarea tradiţională a marelui clasic. După aproape douăzeci de ani vom vedea că mare parte a acestui nonconformism s-a estompat, fără ca prin asta să-şi piardă din savoare, dar devenind totuşi în urm